Motto:
«Biserică adevărată pe pământ înseamnă fii ai lui Dumnezeu, adunaţi
laolaltă în jurul Mielului lui Dumnezeu, Care Se frânge spre hrană pentru
iertarea păcatelor cele făcute şi iertate prin pocăinţă.»
(citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 7/20 ianuarie 1997)
De la unitatea Duhului Sfânt
întru legătura păcii, la schisma catolico-sobornicească
Întemeierea văzută a Bisericii la Cincizecime (v. Faptele Apostolilor,
cap. 2) a însemnat expresia unităţii în Duhul Sfânt a primilor creştini, ca
mădulare ale trupului lui Hristos în integritatea sa, aşa cum a fost prefigurată
în comunitatea euharistică a Cinei celei de taină.
Încă de la început, aceste atribute ale desăvârşirii în împlinire şi
plenitudinii în acoperire pentru biserică au fost exprimate prin termenul
grecesc „katholiki“ (catolică). Acest termen era, în înţelesul său
original, foarte departe de sensul de „universal“, care se foloseşte
astăzi, desemnând, mai degrabă, „unitatea eshatologică a tuturor în
Hristos“ într-o biserică locală concretă.
Ulterior, transformarea conceptuală către „catolicitate“ în sens
de „universalitate“, s-a produs nu numai în biserica apuseană, evoluând
spre ambiţia unei mondializări teritorial-administrative, ci şi în biserica
ortodoxă. În teologia rusă a secolului al XIX-lea îşi face apariţia termenul
„sobornost“, ca derivat al lui „sobornaia“, cuvânt ce traduce pe
„katholiki“ în Crezul slavon. Din nefericire, în ambele biserici s-a
întunecat semnificaţia iniţială a însuşirii de „catolică“ sau
„sobornicească“, atribuită fiecărei biserici locale. De la o realitate
eshatologică, înţeleasă ca lucrare şi comuniune a bisericii locale, care
obiectivizează trupul lui Hristos prin Euharistie, s-a alunecat în interpretare
spre ideea de divizare între local şi universal. S-a instaurat în lume trădarea
perspectivei soborniceşti (în care Hristos era prezent în întregime în fiecare
comunitate euharistică) prin îmbrăţişarea unei structuri administrative externe,
impusă silnic, cu o autoritate care avea tendinţa de a absorbi sau chiar
anihila, prin universalitatea sa, toate bisericile locale subordonate. Odată cu
generalizarea în biserică a metropolelor – bazate pe structurile vechilor
provincii romane, apoi bizantine – şi ulterior a patriarhatelor, centrul de
greutate al bisericii locale se deplasează spre teritorii mai largi, încorporând
diecezele unei provincii sub autoritatea unui singur arhiereu, cel al
metropolei. Sistemul metropolitan a reprezentat o modalitate de circumstanţă în
localizarea bisericii. Ulterior, doctrina modernă a naţiunii şi a statului
independent a forţat generalizarea unui alt principiu, cel al autocefaliei, care
a accentuat confuzia teologică din Ortodoxie, numind „biserici locale“
toate bisericile autocefale. S-a creat astfel posibilitatea ca diecezele
episcopale să fie absorbite şi înlocuite în reprezentare fie de un sinod
permanent, fie de către episcopul care este ales „pe viaţă“ ca
întâistătător al bisericii autocefale, fără ca acesta să reprezinte în chip real
toate diecezele sau parohiile, care sunt şi rămân autenticele biserici locale
ale teritoriului pe care el, teoretic, îl controlează. De aceea, nici o
mitropolie, arhidieceză sau patriarhie nu poate purta titlul propriu-zis de
biserică, ci poate fi numită aşa doar prin generalizare, prin simplul motiv că
încorporează mai multe biserici locale. Acestea sunt singurele organisme care
pot fi numite biserici, datorită naturii lor, revelată şi percepută în
Euharistia episcopală, dar şi în virtutea îndemnului apostolic de a întemeia
biserici în cetăţi: «Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi
cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit» (Tit,
1/5). Oare, bisericile aşezate de sfântul apostol Tit prin cetăţi nu erau de
sine stătătoare? Principiul autocefaliei extinse la nivelul unei dieceze se
instituie oficial în istoria bisericii abia la Sinodul al III-lea Ecumenic
(431), şi doar ca o ripostă, ca o necesitate locală stringentă a diecezei din
Cipru de a contracara lăcomia episcopului Antiohiei, care năzuia să-şi extindă
jurisdicţia şi asupra insulei Cipru. De altfel, chemarea la judecată a
bisericilor celor şapte cetăţi, în frunte cu episcopii lor (v. Apocalipsa,
cap. 2), este ilustrativă şi, totodată, simbolică. Cifra şapte simbolizează
plenitudinea actului judiciar, iar responsabilitatea celor judecaţi este
eminamente locală. Ambiţiile teritorial-naţionaliste au conferit în plan
teoretic responsabilităţi sporite conducătorului bisericii autocefale, în
aceeaşi măsură în care ele, de fapt, s-au diluat în mod dramatic în planul
practic. Instituţia scandalos de necanonică a episcopului-vicar s-a generalizat,
printr-o nepermisă uşurinţă, în satisfacerea gustului de a copia unele inovaţii
ale bisericii apusene. Este un motiv în plus ca bisericile care se autoconsideră
„universale“ să revizuiască toate concepţiile care promovează ideea de
slujire derivată şi să accepte că structura euharistică a Bisericii are
prioritate în faţa celei instituţionale: în sfânta Împărtăşanie, fiecare
Biserică locală revelează Biserica întreagă, pe Hristos întreg, trecând de la
postura de instituţie la cea de „mod de existenţă“, ca arvună a vieţii
veşnice.
«Aceasta să faceţi spre
pomenirea Mea» (Ev. Luca,
22/19)
Modul în care biserica primară a abordat această problemă este,
într-adevăr, singurul corect. La Cina cea de taină, petrecută împreună cu
ucenicii Săi, Mântuitorul Hristos făcea nu numai o profeţie privind pomenirea Sa
peste veacuri, ci şi o ilustrare vie a împărăţiei Sale. Biserica veche a regăsit
în sfânta Euharistie imaginea şi structura adevărată a Împărăţiei cerurilor
(v. Faptele Apostolilor, 2/42; I Corinteni,
10/16-17), în care poporul lui Dumnezeu se constituie
într-o Biserică. Slujirea Bisericii, în diverse chipuri, reflectă şi împlineşte
propria slujire a lui Hristos, devenind o proiecţie vie a prezenţei lui Hristos
în lume: «...şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul
veacului. Amin» (Ev. Matei, 28/20), iar Hristos este prezent în lume chiar începând de la întruparea
Sa (v. Ev. Luca, 4/13), însă
mereu în prezenţa şi prin lucrarea Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt lucrează unde, cum şi când voieşte («Vântul suflă unde
voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce.
Astfel este cu oricine e născut din Duhul» – Ev. Ioan,
3/8), şi oriunde este El prezent,
creştinii sunt chemaţi să intre în comuniune între ei şi, totodată, cu Hristos,
în chip de Biserică, stăruind în învăţătura apostolilor şi în comuniune, în
frângerea pâinii şi în rugăciuni: «Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi
în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni» (Faptele Apostolilor, 2/42). Lumea exterioară nu
este nici ea ignorată, ci este chemată la pocăinţă, la botez şi la primirea
darului Duhului Sfânt: «...să se boteze fiecare dintre voi, în numele lui
Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului
Sfânt» (Faptele Apostolilor, 2/38).
Slujirea în biserică devine, aşadar, un dar al Duhului Sfânt, Care
purcede de la Dumnezeu Tatăl. Acest dar se raportează în mod esenţial la
făgăduinţele pregătite de Dumnezeu creaţiei Sale pentru zilele cele din urmă:
«Dar după aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, şi fiii şi fiicele
voastre vor profeţi, bătrânii voştri visuri vor visa, iar tinerii voştri vedenii
vor vedea. Chiar şi peste robi şi peste roabe voi vărsa Duhul Meu»
(Ioil, 3/1-2). După cum
„misiunea“ implică trimiterea şi lucrarea apostolică până la toate
neamurile, „eshata“ implică chemarea neamurilor evanghelizate într-un
singur popor, al celor ce sunt vrednici de a fi numiţi fii ai lui Dumnezeu
(v. Ev. Ioan, 1/12) şi de a-L
întâmpina la a doua venire a Sa (v. I Tesaloniceni,
4/17).
Sfântul Ignatie al Antiohiei percepe permanenţa apostolică şi
sobornicească într-o concepţie de continuitate, bazată nu atât pe succesiunea
apostolică de la om la om, care este subînţeleasă, cât pe adunarea sistematică a
întregii Biserici într-un loc de judecată; aşadar, în strânsă legătură cu
comuniunea euharistică (v. Sf. Ignatie, Magn.,
6,1). În acest caz, succesiunea apostolică este
consecutivă continuităţii de biserici şi se armonizează cu învăţătura sfintei
Scripturi, care cheamă Biserica să consume sistematic cina euharistică în
acelaşi loc, locul în care se împarte viaţă veşnică din Împărăţia lui Hristos
(v. Apocalipsa, 4/5).
Este vorba, aşadar, de o singură Biserică primită la cină, în sala
pregătită de nuntă. De altfel, în lume nu poate subzista decât o singură
Biserică adevărată. Orice demonstraţie alternativă se bazează obligatoriu pe un
sofism. Ideea de unicitate a Bisericii nu îi conferă însă dreptul ca aceasta să
se constituie într-o structură piramidală şi să se plaseze deasupra bisericilor
locale. Dimpotrivă, orice structură sau lucrare slujitoare a comunităţii
bisericeşti universale trebuie să pornească de la o temelie, care este Biserica
locală. Este ceea ce impune Dumnezeu prin Duhul Său Cel Sfânt, Care introduce în
istorie realităţile eshatonului: «Încă şi peste slugile Mele şi peste
slujnicele Mele voi turna în acele zile din Duhul Meu şi vor prooroci»
(Ioil, 3/1; Faptele Apostolilor,
2/17-21). Aşadar, Duhul Sfânt
lucrează în zilele din urmă nu prin capul văzut al Bisericii, nici prin
structurile ei administrativ-sinodale, ci prin cei mai umiliţi, dar mai curaţi
slujitori ai săi, dintre care unii – pentru a sublinia că nici măcar nu fac
parte din cler – vor fi de parte femeiască.
Suntem contemporani cu aceste evenimente excepţionale.
Un popor de fii, o rămăşiţă:
fiica Sionului
În
ziua de Paşti a anului 1955, Duhul Sfânt a destupat izvoarele duhovniceşti ale
cerului, lăsând cuvântul lui Dumnezeu să se reverse din belşug pentru spălarea
ochilor şi urechilor celor care urmau să se strângă în duh de Biserică şi să se
nască din nou: «Pace vouă! Hristos a înviat! Hristos a înviat! Hristos a
înviat! Eu sunt Domnul Iisus Hristos. Nu sunt în trup, ci sunt în Duh.
Coborâtu-M-am cu Duhul pe pământ ca să-Mi culeg un popor şi să-i vorbesc tainele
cele pentru vremea aceasta. Eu sunt Cuvântul lui Dumnezeu, şi am venit să
vorbesc pe pământ, să-Mi gătesc calea celei de a doua arătări, aşa precum este
scris în Cartea Mea» (citat din Cuvântul lui
Dumnezeu, 17/30 aprilie 1955);
«Nu vă îndoiţi de glasul Meu, şi credeţi cuvintelor Mele prin această
gură neputincioasă, că vreau să vă nasc din nou, din Duh,[...] să-Mi cresc un
popor nou, un Israel nou în poporul român, căci poporul ales de Mine în trecut
s-a stricat de tot» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 1/14
iunie 1955)
Ce
motivează această intervenţie suprafirească? Nimic altceva decât vizibila
ineficienţă a celor aproape două mii de ani de propovăduire a bisericilor lumii
către lume, răstimp în care lumea s-a degradat în mod exponenţial, până «s-a
stricat de tot». De aceea, Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, vine
personal să repare acum ceea ce omul „a stricat de tot“.
Când va veni Fiul Omului, va
mai găsi credinţă pe pământ?
Faptul că Dumnezeu a hotărât după atâta vreme să aleagă un popor de fii,
o rămăşiţă pe care s-o proclame fiică a Sionului, sugerează două ipoteze
complementare:
1.
Bisericile tradiţionale cu pretenţii de universalitate (cea „catolică“ şi
cea „sobornicească“) şi-au epuizat capitolul de încredere, iar îndelunga
răbdare a lui Dumnezeu faţă de declinul lor implacabil, a ajuns la sfârşit.
Biserica Catolică şi-a risipit energia în cucerirea teritorială.
Practicând un misionarism agresiv, ea a împlinit în literă, dar nu neapărat în
Duh, cuvântul Scripturii: «Mergând, învăţaţi toate neamurile [...]» (Ev. Matei, 28/19). În fapt şi pe fond, neamurile
evanghelizate de ea au rămas la fel de necredincioase şi nepăsătoare faţă de
mântuirea lor ca şi mai înainte, angajându-se într-o dihotomie supărător de
vizibilă:
–
o lume laică, angrenată într-o sălbatică luptă pentru îmbogăţire;
–
o castă a clericilor care prelungesc peste veacuri o zbatere neputincioasă în
a-L propovădui eficient pe Hristos.
Biserica Ortodoxă, ceva mai pragmatică sau poate mai comodă, nu s-a
obosit să facă misionarism cu orice preţ, pretinzând că îşi face ordine în
propria casă, dar presupusa comoditate s-a vădit repede a fi, de fapt, o stare
de automulţumire, care i-a sugerat dreptul de a se polei de sus până jos cu
slavă deşartă. Efectul a fost similar: odată cu trecerea veacurilor credinţa s-a
răcit şi s-a diluat în formalism, fast şi conservatorism, detaşându-se şi aici
două lumi, care au evoluat paralel:
–
vulgul, către o ortodoxie formală, aproape atee, lipsită de orice trăire
duhovnicească autentică, mulţumindu-se a călca pragul bisericii „din An în
Paşti“ sau doar la principalele evenimente ale vieţii (botezul, cununia şi
înmormântarea);
–
instituţia bisericii, către fastul ostentativ, bazileic, dispreţuitor, dar golit
de orice eficienţă harismatică, dovedind adesea obedienţă fără scrupule faţă de
autorităţile atee şi de poliţia politică, şi chiar colaboraţionism arogant şi
iresponsabil cu acestea.
Cu
unele excepţii punctuale al căror merit revine unor sfinţi locali, bisericile
s-au golit treptat de harisme şi n-au mai cunoscut asistenţa vie a Duhului
Sfânt: «Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe
pământ?» (Ev. Luca, 18/8).
Slujitorii bisericilor s-au simţit atraşi de „bucuriile vieţii“ şi
au ajuns treptat să le recupereze puţin câte puţin de la lume, proclamându-le
„drepturi ale omului“. Este cunoscută, spre exemplu, polemica dintre
clericii apuseni privind renunţarea la „jugul“ celibatului. Renunţând
astfel şi la ideea curăţeniei trupeşti, ei sunt foarte aproape de a generaliza
amestecul bisericilor cu lumea, uitând de avertismentul sfintei Scripturi:
«Prietenia cu lumea este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu» (Iacov,
4/4). În acest fel, Bisericile se îndreaptă inexorabil
spre secularizare, dezbrăcându-se de puterea şi de dreptul formal de a-i
controla duhovniceşte pe creştini. Aceştia la rândul lor profită în a-şi
îndreptăţi faptele şi a le diversifica, inclusiv prin întoarcerea pe ascuns şi
fără remuşcări, la păgânism. Palidele împotriviri „oficiale“ ale
bisericilor sunt privite acum cu amuzament de către structurile sociale laice,
care-i îndeamnă făţiş pe oameni spre un trai imoral, îmbibat de un materialism
grosolan, care-l desparte cu totul pe om de Dumnezeu.
2.
Timpul s-a scurtat (v. I Corinteni, 7/29) şi ziua Domnului s-a apropiat (v. II Tesaloniceni,
2/3), căci s-a împlinit lepădarea de credinţă, iar
«potrivnicul lui Dumnezeu, omul, care s-a ascuns sub haină de biserică şi s-a
îmbrăcat cu slavă deşartă, dându-se pe sine Dumnezeu» (citat
din Cuvântul lui Dumnezeu, 6/19 august 1997), «a fost dat pe faţă» (II
Tesaloniceni, 2/4).
«Iată, Mirele vine! Ieşiţi
întru întâmpinarea Lui!» (Ev. Matei,
25/6)
Chemarea pe care Dumnezeu o face neobosit din 1955 încoace este
împlinirea pildei fecioarelor (v. Ev. Matei, 25/1-13).
Cele zece fecioare sunt Bisericile. Este vorba, aşadar, de
biserici locale, euharistice, nu de cele două instituţii-biserici care se cred
fiecare în parte „universale“, cu toate că se autointitulează una
„catolică“, iar alta, „sobornicească“, din dorinţa de a se ascunde
sub cuvânt, ca să nu li se dezvăluie goliciunea şi caracterul fantomatic al
infatuării. Aşadar, bisericile locale sunt fecioarele (cele care au reuşit să-şi
păstreze curăţia feciorelnică, apostolică) şi au candele în mâini (cele care
păstrează nealterat tezaurul de credinţă încredinţat de către apostoli). Faptul
că pilda le împarte în mod egal în înţelepte şi nebune, arată imparţialitatea
Celui Care le cheamă: El oferă şanse egale tuturor, cu condiţia ca în clipa
chemării, cea primită să aibă haină de nuntă, uleiul aprins în candelă şi roada
talanţilor încredinţaţi. Bisericile de azi pot însă ieşi în întâmpinarea Lui ca
fecioarele înţelepte, ca mirese ale lui Hristos? Pilda e stimulativă. Ea
sugerează că măcar jumătate dintre bisericile locale ar fi putut avea duhul
prevederii şi râvna pregătirii. Din păcate, uleiul s-a vărsat cu timpul şi din
vasele celor care se pregătiseră cândva. Pilda e deopotrivă profetică. Dacă
toate fecioarele au adormit, apoi aceasta este starea de fapt în care au fost
găsite toate bisericile la chemarea: «Iată, Mirele vine!...» (Ev. Matei, 25/6).
O
singură biserică locală – cea românească, născută creştină şi crescută prin
jertfe de martiri – mai corespundea întrucâtva. Dar trebuia şi ea trezită,
scuturată, spălată, pieptănată, periată şi împodobită, şi apoi dezbrăcată de
haina nepotrivită a vremurilor roşii în care a adormit, şi îmbrăcată, apoi, în
albul neprihănirii: «O, ţară, ţară! A pătruns în tine vremea cea roşie, şi tu
nu i-ai ştiut faţa. Nu ai priceput că roşul este hlamidă de ocară. Ai uitat ce
am păţit Eu sub învelişul hlamidei roşii. A venit peste tine vremea lui
Edom» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 8/21 noiembrie 1995).
Biserica însă, încă nu se trezeşte, ci stă în letargie: «Preoţii tăi
slujesc plăcerilor şi duhului lor şi numelui lor, şi n-au putere să împartă
înviere peste tine» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 8/21
noiembrie 1995). Atunci, Dumnezeu coboară cuvântul Său
peste România şi dezvăluie taina că ea este ţara strălucirilor (v. Daniel, 11/41-45), proorocind din nou, întărind
proorocia făcută pentru ea din veşnicie: «Va fi să învieze pic cu pic acest
neam ales» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 4/17 ianuarie
1992).
Cum a răspuns instituţia bisericească a României odată trezită din somn?
Vădit incomodată pentru a i se fi deranjat starea de automulţumire şi dulce
amorţeală, nu s-a grăbit să-şi aprindă candela şi să iasă în întâmpinarea
Mirelui. Ba mai mult, ea I-a dat peste mână lui Dumnezeu şi n-a voit să îmbrace
haina albă şi să intre în slava Noului Ierusalim, proorocit în Scripturi.
Întrucât ea n-a primit înnoirea în duh, „sobornicitatea“ ei a pierdut
asistenţa Duhului, căci Duhul lucrează unde şi cum voieşte (v.
Ev. Ioan, 3/8). Va mai putea, aşadar, Soborul Bisericii să
declame «Părutu-s-a nouă şi Duhului Sfânt...», când el însuşi a întors
spatele la strigarea Duhului? căci Mirele a venit, totuşi, cu chemarea Sa, la
această biserică. După cum «La început a fost Cuvântul» (Ev.
Ioan, 1/1), tot aşa şi la sfârşit, Cuvântul lui Dumnezeu a
coborât pe pământ, împlinind porunca Scripturii care-l dezvăluie a fi numele cel
nou al lui Iisus Hristos: «...şi numele Lui se cheamă Cuvântul lui Dumnezeu»
(Apocalipsa, 19/13).
Chiar dacă Israel va fi ca nisipul
mării, doar o rămăşiţă se va mântui
Domnul Şi-a păstrat însă o rămăşiţă credincioasă la care a coborât în
sfat de cuvânt şi care L-a primit cu bucurie. În acest sfat care uneşte cerul cu
pământul, este sobornicitatea în Duh a Bisericii de nou Ierusalim. «Ea este
gătită ca o mireasă împodobită pentru Mirele ei» (Apocalipsa,
21/2), căci şi-a aprins candela şi a ţinut-o aprinsă din clipa
chemării la proorocie a fiicei neamului ei, sfânta Virginia, a şasea trâmbiţă
apocaliptică, înger în trup, care a adus pe pământ glas din cer: «Şi a
trâmbiţat al şaselea înger. Şi am auzit un glas, din cele patru cornuri ale
altarului de aur, care este înaintea lui Dumnezeu» (Apocalipsa,
9/13).
Dar oamenii din lume nu s-au pocăit nici când au auzit că le vorbeşte
Dumnezeu din cer, ci şi-au învârtoşat inimile lor: «Şi nu s-au pocăit de
uciderile lor, nici de fermecătoriile lor, nici de desfrânarea lor, nici de
furtişagurile lor» (Apocalipsa, 9/21).
«Vai vouă, cărturarilor şi
fariseilor făţarnici!» (Ev. Matei,
23/13-29)
Respingerea lui Hristos-Cuvântul de către instituţia bisericii din lume a
avut implicaţii asemănătoare respingerii lui Mesia de către cărturari şi
farisei. Lucrarea de comuniune a bisericilor locale din lume, care aduc ofrandă
trupul lui Hristos prin Euharistie, s-a întunecat prin stingerea Duhului şi
dispreţuirea proorociilor, în pofida avertismentului făcut de sfântul apostol
Pavel: «Duhul să nu-L stingeţi, proorociile să nu le dispreţuiţi» (I Tesaloniceni, 5/19-20). Biserica lumii pierde
caracterul sobornicesc, alegând între Dumnezeu şi lume ca să rămână singură cu
lumea şi uitând în mod tragic că slujirea în biserică este un dar al Duhului
Sfânt.
Referindu-se la fariseii şi cărturarii care vorbesc în limbaj academic,
dar şi-au pierdut cu totul credinţa şi tac cu subînţeles atunci când cuvântul
lui Dumnezeu le dă pe faţă faptele ruşinoase, sfântul Teodor Studitul spune:
«Atunci când Corabia se află în primejdie, porunca Domnului este de a nu
păstra tăcere. Dacă e vorba de credinţă, nimeni nu are dreptul să zică: „Dar
cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic de a face cu acestea. Sau un cârmuitor?
Nici acesta nu doreşte să aibă vreun amestec. Sau un sărac care de-abia îşi
câştigă existenţa? [...] Nu am nici cădere, nici vreun interes în chestiunea
aceasta“. Dacă voi veţi tăcea şi veţi rămâne nepăsători, atunci pietrele vor
striga» (Epistola II, 81). Din nefericire, preoţii
bisericii oficiale, în cazul când nu predică făţiş împotriva cuvântului lui
Dumnezeu şi a Noului Ierusalim, păstrează o tăcere vinovată şi infamă, pe care
ei au învăţat-o bine la Facultatea de Teologie, ca strategie tipică
„teologiei academice“: „Capul plecat, sabia nu-l taie“.
Domnul a ales pe cei neluaţi în seamă ca să-i
facă de ruşine pe cei tari
Pentru că cei chemaţi, preoţi şi arhierei, nu au venit la cină (v. Ev. Luca, 14/18-24), Biserica Noul Ierusalim rămâne
singura mireasă înţeleaptă, care arată Mirelui lumina candelei sale: credinţă şi
dragoste, ascultare şi supunere. Rămăşiţă aleasă prin har, ea stă în baia
naşterii de sus şi nu se mai usucă din curgerea izvorului de cuvânt. Ea naşte
popor de sfinţi, fraţi întru Hristos, care se lasă cuprinşi de lucrarea
cuvântului, se lasă în lucrarea de ucenici şi de apostoli şi răspândesc sămânţa
cuvântului peste cei care voiesc să-L întâmpine pe Hristos. Ei stau în duh de
biserică, adevărată biserică sobornicească, în care nu omul, ci Duhul Sfânt
lucrează după cum voieşte, dând Bisericii lui Hristos dimensiunea pnevmatologică
de care biserica din lume s-a lepădat cu bună ştiinţă ori de câte ori a
nesocotit canoanele Sfinţilor Părinţi, care ar fi trebuit să rămână neclintite,
şi, iarăşi, când a nesocotit acest cuvânt al lui Dumnezeu. Ei stau credincioşi
la masa de cuvânt a Domnului şi se îmbracă în cuvânt şi în Duhul Sfânt, şi vor
lua plată de ucenici. Ei se fac pildă vie pentru tot poporul român, pentru tot
poporul creştin, ca să se întoarcă el cu întreg trupul, sufletul şi duhul către
Dumnezeu, iar Dumnezeu să-l numească noul Israel şi să-l sfinţească, iertându-l
de greşale, ca să poată apoi veni pe pământ în chip văzut Fiul lui Dumnezeu,
împlinind făgăduinţele de peste veacuri: «Tatăl nostru, Care eşti în ceruri,
sfinţeşte-l pe Israel, sfinţeşte numele Tău în Israel iertându-l de greşale,
Tată. Fă, Tată, împărăţie vie de la Tine peste poporul Tău şi învaţă-l să se
lase în voia Ta, în voia cuvântului Tău, Tată, ca să fie şi în Israel precum
este în ceruri, Tată» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, vorbirea
Maicii Domnului, 8/21 septembrie 1996).
Părintele Nicodim
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu