marți, 17 ianuarie 2012

Cetatea Sfântă Noul Ierusalim Radiografia unei opţiuni demiurgice

Motto:
«O, ce vor oamenii să însemne biserică? Peste ce babilon vor oamenii să scrie „biserică a lui Hristos“? Biserica e numai una. Ea nu poate avea altfel de trăire decât a Mea. Eu sunt capul Bisericii.»
(citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 29 septembrie/12 octombrie 1997)
Biserica – un spaţiu consacrat sfinţeniei
Dacă observăm cu sinceritate starea actuală de lucruri din biserica ortodoxă, constatăm că a dispărut demult preocuparea credincioşilor de a consacra spaţiul eclezial, adică de a împărţi biserica în Sfânta, şi Sfânta Sfintelor, şi, apoi, de a observa cu rigurozitate păstrarea acestei împărţiri. Moise, când a fost chemat la dialog de către Dumnezeu pe muntele Horeb, a fost somat să-şi scoată încălţămintea din picioare, căci locul pe care stătea era un loc sfânt (v. Ieşirea, 3/5). Acest loc nu era cunoscut ca având o consacrare anterioară, dar el devenea sfânt prin însăşi alegerea lui de către Dumnezeu, întâi ca spaţiu de dialog, şi apoi ca spaţiu de închinare (v. Ieşirea, 3/12).
Biserica, luată ca lăcaş de cult, este însă, prin excelenţă, destinată a fi un spaţiu de comunicare între om şi Dumnezeu. De aceea ea trebuie să fie un loc sfânt încă din faza în care oamenii fac o proiecţie mentală a necesităţii unei permanentizări a slujirii colective.
Cândva, spaţiile interioare ale bisericii îi delimitau riguros pe cei consacraţi, care chiverniseau cu multă sfiiciune altarul; şi apoi pe cei aleşi, care urcau pe solee doar pentru sfânta Euharistie; şi apoi pe cei credincioşi, care populau naosul (bărbaţii) şi pronaosul (femeile); şi apoi pe cei chemaţi, care ocupau temporar pronaosul, dar la momentul oportun («Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi!») ieşeau aceştia în pridvorul bisericii. Cât îi priveşte pe penitenţi, ei erau privaţi cu anii de dreptul de a ocupa diverse zone ale interiorului bisericii, potrivit cu starea de necurăţie în care fuseseră căzuţi.
Astăzi, din nefericire, aceste obiceiuri sunt o palidă amintire. Uşierii au dispărut, iar biserica s-a transformat lent într-un spaţiu de trecere, un culoar larg spre singura zonă care sugerează o oarecare sfinţenie: catapeteasma cu uşile şi perdelele ei şi, evident, tot ceea ce ascund ele. Ascunderea a rămas singura formă de a sugera taina, în loc ca aceasta să înflorească şi să se reverse în tot spaţiul eclezial. Preotul a fost tentat să preia acoperirea rituală, taina, ca pe o invitaţie pentru propria sa ascundere de popor. De aceea el îşi ascunde astfel după uşi şi perdele lipsa propriei sale sfinţenii înlocuite cu adorarea chipului cezarului, care a cucerit pe tăcute Sfânta Sfintelor. La rândul lor, credincioşii (amestecaţi, într-o proporţie imposibil de estimat, cu necredincioşii) nu se mai descalţă de mult, la propriu şi la figurat, atunci când intră să se roage. Realizează ei, oare, că nu mai e cazul, îndată ce spaţiul eclezial nu mai este sfânt? Posibil, chiar dacă vom considera acest gest, pe care Dumnezeu i l-a cerut cândva lui Moise, doar ca o metaforă.
Păcătoşii cuceresc biserica sfinţilor
Sfinţenia în biserică rămâne aşadar o stare potenţială, căci nu se mai actualizează prin trăirea autentic creştină, aceea care se cere prin catehism, panegirice, omilii şi predici. Toate aceste rostiri ticluite de către clerici rămân simple acte de virtuozitate retorică atâta vreme cât nu se traduc prin preocupare fermă de sfinţire (la propriu, nu la figurat!) a vieţii enoriaşilor. Mai mult, asistăm de secole la o periculoasă deviere de sens în ceea ce priveşte consacrarea bisericii: majoritatea credincioşilor şi o parte însemnată dintre clerici şi-au luat cu aroganţă dreptul de a proclama că biserica nu mai este a sfinţilor, ci a păcătoşilor. Această afirmaţie obraznică şi care probabil ascunde intenţia unei legitimări pleacă, din păcate, de la o tristă constatare: cu adevărat frâiele au fost scăpate din mână şi diavolul a reuşit să se strecoare în biserică prin uşile uitate larg deschise. Nimeni nu mai optează pentru atitudinea tranşantă, dictată de duhul lui Ilie, sau pentru cuvântul biciuitor al lui Ioan Botezătorul: «Pui de vipere!» (Ev. Luca, 3/7). În schimb, auzi cu stupoare, chiar şi la preoţi, afirmaţii lamentabile de genul: „Toţi suntem păcătoşi“, care dezvăluie nivelul de subcultură teologică, cultivată în pepinierele de popi, răsărite în ultimii ani ca şi ciupercile după ploaie, în zeci de oraşe şi târguri. Şi asta, când Dumnezeu îi îndeamnă cu autoritate pe oameni: «Fiţi sfinţi, căci şi Eu sunt sfânt!» (Ieşirea, 22/31; Leviticul, 11/45; I Petru, 1/16).
Săraca biserică, ajunsă gazda circului lumii!
Sfinţenia, aşadar, a rămas şi ea, pentru cei mai mulţi, o opţiune biblică perimată, proprie şi specifică numai pentru antichitate. Oamenii moderni îşi permit, de acum, ceea ce strămoşii noştri n-ar fi îndrăznit nici măcar să gândească: să răstălmăcească voia lui Dumnezeu, să maculeze jertfele martirilor, să transforme locaşele de rugăciune în locuri de incantaţie rituală ieftină, în care cabotinismul-conformist se amestecă cu vulgaritatea unor „creştini“ şi „creştine“ de ocazie, veniţi, mai degrabă, să-şi expună dezinvolt toaletele indecente, cu ocazia vreunei nunţi sau a vreunui botez. Adesea slujba cununiei este transformată deliberat de către preot într-o comedie de o trivialitate greu de suportat. Dincolo de faptul că sfânta Împărtăşanie nu se mai dă de mult tinerilor, înlocuindu-se cu pişcoturi (!!!) înmuiate în aşa-zisul „pahar de obşte“ (o parodie grotescă a sfântului potir), prilejul este speculat de preot pentru a smulge hohotele de râs ale asistenţei. După un joc repetat de „păcălire“ a miresei, joc în care pişcotul e retras pentru a o lăsa cu gura căscată, preotul acţionează brusc, cu o dibăcie care-i demască rutina, şi înfige pe gâtul miresei pişcotul, până o îneacă şi îi dau lacrimile. Este aici nu numai o premeditare gravă a preotului către cabotinism, ci şi un mesaj subliminal prin care el sugerează asistenţei o presupusă insaţietate a miresei spre deviaţionism comportamental şi imoralitate. Săraca biserică, ajunsă gazda circului lumii! În chicoteli vesele de acordeon şi blitz-uri impertinente, circul de paiaţe, îmbrăcate în smokinguri de înmormântare şi combinezoane de celofan, se retrage lăsând în urmă dârele jegului mundan: stalagmite de parafină pe covoare, bomboane, orez, gumă de mestecat şi fursecuri călcate în picioare, rămăşiţe ieftine ale speranţelor lor, aşa cum le-au înţeles ei, către Dumnezeu: pofta trupului, pizma ochilor şi trufia vieţii (v. I Ioan, 2/16).
Să menţionăm aici şi faptul că slujba însăşi a fost oficial amputată, fiind lipsită astăzi de pasajul esenţial în care preotul îi întreabă pe miri despre opţiunea lor, dacă este de bunăvoie şi nesilită de nimeni, şi îi determină apoi să mărturisească public hotărârea lor fermă, liberă şi definitivă, de a se căsători, pentru a îi declara apoi, solemn, soţ şi soţie. Probabil acest pasaj al slujbei (care încă se mai păstrează în slujbele omonime din alte biserici ortodoxe autocefale) a fost făcut cadou statului de către mai-marii bisericii în anul 1864, atunci când au acceptat să cedeze primăriei dreptul strămoşesc de asistenţă spiritual-administrativă asupra naşterii, căsătoriei şi înmormântării enoriaşilor, căci îl regăsim aproape neschimbat în ceremonia „căsătoriei civile“. Oare, oamenii nu realizează că două căsătorii ale aceluiaşi cuplu, una zisă „civilă“ şi alta „religioasă“, îşi anulează reciproc valenţele, transformând cununia într-un nonsens?
Ridicolul nu e sancţionat de preot nici măcar când acesta constată că la botez (abia acum!?) naşii nu cunosc o iotă din Crezul creştin, motiv ce ar trebui considerat impediment canonic, suficient ca slujba să fie oprită, din necesitate, şi temporar suspendată. Dar preotul, fiind mai degrabă un funcţionar public, plătit, citeşte el din carte Crezul, în locul lor, preferând să fie din nou umilit Hristos, decât să lucreze el cu duhul şi puterea lui Ilie. Şi aşa, pentru a salva aparenţa solemnităţii, slujbele preotului seamănă cu un teatru de doi bani, în care cortina cade dezvăluind trista realitate abia în ziua de Bobotează. Atunci, oricâte precauţii ar lua, oricâte invitaţii anticipate la ordine şi răbdare creştină ar face, „slujba“ lui se termină sistematic cu un dezastru: oameni îmbrânciţi, haine rupte, înjurături, furturi de portofele, bătăi chiar, apă sfinţită, risipită din belşug pe jos, şi apoi călcată cu nesimţire în picioare. E de înţeles că, asistând an de an la acest spectacol până la obişnuinţă, preotul nu mai are tragere de inimă să sancţioneze nici măcar verbal celelalte „delicte“ mai mici: podoabele, fardurile, îmbrăcămintea necuviincioasă etc.
Poate asista Dumnezeu impasibil la o aşa stare de plâns a creştinătăţii? El nu poate fi păcălit cu discursuri ieftine, triumfaliste (care numără câte lăcaşuri de cult s-au mai zidit în ultimul an, declamate de la amvonul catedralei patriarhale), nici cu articole adulatoare, care descriu vizite de lucru sau aniversări pompoase, comandate şi tipărite în periodice care se intitulează emfatic: „Glasul Bisericii“ sau „Vestitorul Ortodoxiei“.
Realitatea oficială rămâne tristă, dar puţini au curajul să-i facă radiografia. Din păcate, ortodoxia nu se mai trăieşte, ci se declamă. Pentru cei mai mulţi, sfinţenia ei a rămas o opţiune ciudată, ancorată undeva în istorie, poate odată cu martiriul lui Brâncoveanu sau cu trecerea în veşnicie a sfântului Calinic de la Cernica.
Dar Dumnezeu este un Dumnezeu al viilor, nu al morţilor (v. Ev. Matei, 22/32). Această stare de lucruri nu putea dura la nesfârşit. Despre veacul pe care-l trăim (mileniul al 7-lea de la facerea lumii), Dumnezeu rosteşte cu autoritate printr-o proorocie a sfântului Nifon al Constanţianei: «Ajunge! Îl voi curma la jumătate! Să înceteze stăpânirea păcatului!».
Anul de cotitură: 7500 de la facerea lumii
Aşadar, anul 7500 ar trebui să fie anul schimbărilor de fond din biserică. Acest an a fost proorocit întocmai şi de sfântul Nil şi de sfântul Calinic de la Cernica. Şi totuşi, la prima vedere, întrucât anul 7500 de la facerea lumii înseamnă anul 1992 după Hristos, iar starea de lucruri vizibilă din biserica din lume nu s-a ameliorat defel, s-ar părea că proorociile amintite nu s-au împlinit, pur şi simplu. De aceea, unii editori mai noi ai biografiei sfântului Calinic, probabil din dorinţa infantilă de a-i „proteja“ imaginea, au eliminat pasajele care aminteau despre această proorocie atât de concretă. Realitatea însă, pe care ei n-au cunoscut-o, este cu totul alta.
Aceste proorocii s-au împlinit cu mare exactitate. În anul bisericesc 1992, în viaţa creştinilor ortodocşi a avut loc o schimbare esenţială. Dumnezeu, văzând neputinţa omului de a ridica biserica din ruina spirituală, S-a făcut pe Sine ctitorul propriei Sale Biserici şi a numit-o după cum era proorocit (v. Apocalipsa, 21/2): «Cetatea Sfântă Noul Ierusalim», şi a dăruit-o celor ce iubesc sfinţenia: «Şi în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care este dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea Vieţii Mielului» (Apocalipsa, 21/24).
Ceea ce n-au reuşit voievozi, domnitori, breslaşi sau târgoveţi mai răsăriţi, şi anume: să se dăruiască pe sine lui Dumnezeu, zidindu-I apoi lăcaşuri cu adevărat sfinte, nu doar cu numele, a împlinit Dumnezeu cu o uşurinţă care confirmă atotputernicia Sa. În numai trei luni (septembrie-noiembrie 1991), ca într-o răsuflare, un mănunchi de creştini ortodocşi, care au înţeles ce înseamnă adevărata lepădare de sine şi devoţiunea purtării crucii lui Hristos, au ridicat din temelii această piatră de mărturie, care de acum se numeşte Biserica neprihăniţilor şi a neadormiţilor, locul odihnei lui Dumnezeu-Cuvântul: Biserica Noul Ierusalim.
Restaurarea sfinţeniei în biserică: legea sfinţeniei va fi singura lege
După cum Dumnezeu a călăuzit pas cu pas lucrarea sfântă a lui Moise la Cortul sfânt (v. Ieşirea, cap. 36), pe Solomon la lucrul Templului (v. III Regi, 5/6) şi pe Zorobabel la rezidirea Templului (v. I Ezdra, cap. 5), tot aşa, lucrarea de zidire a Cetăţii Sfinte Noul Ierusalim a fost povăţuită pas cu pas prin cuvânt viu şi lucrător. Această lucrare pogorâtă prin cuvânt, din cer, a fost pecetluită cu legi de sfinţenie, ca să se aşeze tipar de vieţuire sfântă pentru toată creştinătatea:
– curăţenia trupească şi a simţurilor;
– abţinerea de la mâncarea de carne, băuturi alcoolice şi droguri;
– respectarea tradiţiei creştineşti, referitoare la îmbrăcăminte;
– respectarea legilor canonice ortodoxe strămoşeşti;
– grija pentru primirea adecvată a sfintelor Taine.
Creştinii care au înţeles să respecte cu stricteţe aceste reguli, precum şi toate celelalte îndemnuri ale Duhului Sfânt, transmise prin lucrarea de cuvânt, au alcătuit o Biserică vie, un popor împlinitor al lucrării de pregătire a celei de a doua veniri a Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ. Ei slujesc necontenit Celui Atotputernic, în curăţie şi veghe, şi de aceea se numesc Biserica neprihăniţilor şi a neadormiţilor. Aceasta este Biserica Noul Ierusalim.
Domnul îl învaţă pe poporul Său desăvârşirea în sfinţenie: «Domnul iarăşi vine, şi vine cu legea sfinţeniei [...], că în afară de legea sfinţeniei nu va mai fi altă lege. Cele vechi trec şi se şterg, şi se aştern în locul lor cer nou şi pământ nou, şi nimic necurat, nimic vechi, nimic omenesc nu va mai rămâne între cele noi. Şi va fi hrană îngerească, aşa cum a fost la început, şi sfârşitul merge să se apropie de începutul cel dintâi» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 15/28 august 1993).
După cum am văzut, în biserica din lume sfinţenia s-a pierdut în parte, odată cu amestecarea bisericii cu lumea, dar s-a risipit cu totul din clipa împotrivirii făţişe şi violente la cuvântul lui Dumnezeu. Atunci s-a aşezat «urâciunea pustiitorului» (v. Daniel, 11/31, Biblia, ediţia 1944) în locul cel sfânt, după cum a proorocit Daniel, iar cuvântul lui Dumnezeu confirmă în zilele noastre: «Iată, arhiereii şi preoţii nu Mi-au deschis ca să vadă cine bate, şi au spus că nu sunt Eu şi au spus că am demon. Au spus şi acum cum au spus atunci, că n-aveau cum să spună altfel, de vreme ce ei nu iubesc căile Mele şi legea sfinţeniei în care trebuie să stea un slujitor al cerului sfânt. A ajuns vremea cea grea, când s-a aşezat urâciunea pustiirii pe scaunul cel lăsat să fie sfânt» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 15/28 august 1993). Dar poporul care cunoaşte pe Dumnezeul său va rămâne statornic şi Îl va urma (v. Daniel, 11/32) şi se va umple de trăire cerească. Atunci, taina lui Dumnezeu va fi pricepută de toate neamurile: «Mă voi slăvi în faţa neamurilor de pe pământ şi va înţelege făptura Mea taina Ierusalimului nou, care vine din cer pe pământ, care coboară pic cu pic şi care se întocmeşte la cuvântul lui Dumnezeu» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 15/28 august 1993).
Privegheaţi şi vă rugaţi!
În afară de modelul autocorectiv pe care-l oferă bisericii din lume, Biserica Noul Ierusalim propune un model profetic. Este cunoscut faptul că toate evenimentele religioase, descrise de catehismul ortodox, aparţin trecutului, sau, cel mult, prezentului continuu. Există o singură excepţie proiectată spre viitor: cea de a doua venire a Domnului, cu consecinţele ei. De aceea, pentru cei care ignoră importanţa şi mai ales proximitatea reîntâlnirii cu Hristos la vedere, Biblia şi învăţăturile ei nici nu prezintă prea mare interes, nearmonizându-se cu idealurile lor grosiere, materialiste, de zi cu zi. Puţini sunt cei care mai dau substanţă cuvintelor rostite prin Crezul creştin: «şi iarăşi va să vină, să judece viii şi morţii», şi pe care ceilalţi mulţi le repetă mecanic, cu nesinceritate. Chiar şi preoţi din biserica din lume, obosiţi parcă de atâta aşteptare a iminentei veniri a Domnului, au căpătat îndrăzneală în a se îndoi făţiş: „Cine zice că vine? Ehei! Mai e până atunci!“, străduindu-se din răsputeri să demonstreze cât de multe semne ale sfârşitului nu s-au împlinit încă.
Dar ce îndemnuri face sfânta Scriptură pentru aceste vremuri? «Dacă ar şti stăpânul casei în care ceas are să vină furul, ar priveghea. [...] De aceea, privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi când va fi acea vreme» (Ev. Matei, 24/42-44; Ev. Marcu, 13/33-37). Este adevărat că nimeni nu ştie nici ziua, nici ceasul, dar aceste împingeri voluntare ale proorociilor către viitorul îndepărtat au „darul“ de a slăbi vigilenţa faţă de păcat. De aceea biserica din lume dă impresia că tratează cu teamă sau cu dezinteres acest subiect. Nici un text din cartea Apocalipsei, nici unul măcar, nu este citit în mod oficial printre textele pilduitoare, alese, care se repetă în biserici în fiecare duminică până la a deveni banale şi plictisitoare. Cartea Apocalipsei nu este pentru creştini? Cine o propovăduieşte? Cine o tălmăceşte? Sau este ea, oare, necanonică? Atunci ce mai caută în canonul sfintei Scripturi? De ce este în totalitate ignorată? În ea se dezvăluie multe lucruri grave, a căror limpezire l-ar ajuta pe omul responsabil să-şi corecteze atitudinea faţă de agresiunile lumii moderne. Câţi au aflat, oare, de pecetea lui antichrist (care-i pândeşte), pentru a se feri de ea? Este acest lucru atât de neimportant pentru a fi tratat cu nepăsare? Ce înseamnă 666? Biserica oficială din lume dă un răspuns? Oferă o recomandare mădularelor ei?
Biserica Noul Ierusalim propune, dimpotrivă, o pregătire asiduă şi temeinică a creştinului pentru reîntâlnirea cu Hristos, căci aceasta a rămas singura proorocie fundamentală a cărei împlinire aparţine viitorului. Deci abordarea şi tratarea ei cu seriozitate oferă încă şansele unor eventuale corecţii.
Poate de aceea nu întâmplător unul din hramurile Bisericii Noul Ierusalim – ales, de altfel, cu asistenţa directă a Duhului Sfânt – este: «Învierea Domnului şi a doua Sa venire». Aceasta arată strânsa legătură între aceste evenimente, căci de la Înviere deja au trecut două zile cosmice şi am intrat într-a treia, întrucât la Dumnezeu o mie de ani sunt ca o zi, şi o zi ca o mie de ani (v. II Petru, 3/8). Intuim că aşa cum Învierea Domnului a avut loc a treia zi, tot aşa va fi şi cu învierea făpturii: în cea de a treia zi cosmică, la ceasul în care straja va fi adormit deplin, Împăratul lumii va împlini cele din urmă făgăduinţe.
Aici apare motivaţia principală a alegerii acestui popor al Noului Ierusalim şi a pregătirii lui întru sfinţenie. Ca orice împărat, Hristos Îşi pregăteşte dreptul şi bucuria cinstirii Sale în felul în care va fi primit şi aclamat de supuşii Săi. Pentru aceasta El trebuie să aibă supuşi care să-L aştepte şi să-L primească cu bucurie, îmbrăcaţi în haine de nuntă la a doua Sa apropiată venire.
Părintele Nicodim

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu