Sfinţească-se numele Tău!

Martorii lui Iehova afirmă (v. [8] pag. 3) că Mântuitorul Hristos a acordat o atenţie specială numelui lui Dumnezeu. Ei afirmă că acest nume «a avut o importanţă hotărâtoare pentru Isus (sic!), întrucât Acesta l-a menţionat în mod repetat în rugăciunile Sale» ([8] pag. 5). Într-adevăr, Domnul Iisus îi învaţă pe ucenici să se roage: «Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău!» (Ev. Matei, 6/9). Cu altă ocazie, El spune: «Părinte, proslăveşte numele Tău!», la care glas din cer Îi răspunde: «Am proslăvit şi iarăşi voi proslăvi» ([1] pag. 1217; Ev. Ioan, 12/28). În fine, în preziua morţii Sale, Mântuitorul face o mărturisire repetată în legătură cu numele Tatălui: «Descoperit-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume... şi le-am descoperit numele Tău şi-l voi descoperi, ca iubirea cu care M-ai iubit, în ei să fie, şi Eu în ei» ([1] pag. 1222-1223; Ev. Ioan, 17/6, 26). Ce concluzie trag „Martorii“? Ei afirmă, făcând referire la ([9] vol. 2, pag. 649): «Unul dintre cele mai fundamentale şi esenţiale aspecte ale revelaţiei biblice constă în faptul că Dumnezeu nu este fără nume. El are un nume personal, prin care poate şi trebuie să fie invocat», pentru ca apoi să concluzioneze: ([8] pag. 4) «Desigur că tocmai la acest nume S-a gândit Isus (sic!) când i-a învăţat pe continuatorii Săi să se roage: „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, să fie sfinţit numele Tău“» (Ev. Matei, 6/9). O astfel de afirmaţie: «Desigur că tocmai la acest nume S-a gândit Iisus...» rămâne o simplă speculaţie retorică atâta vreme cât nu este probată cu argumente. Oare, într-adevăr Domnul Iisus a acordat numelui în sine (YHWH), prin care evreii Îl recunoşteau pe Dumnezeu ca «Dumnezeu adevărat, neschimbat, veşnic şi personal... revelator pentru poporul israelit» ([10] pag. 14), o importanţă ieşită din comun? Să observăm de la bun început că deşi Mântuitorul Se referă la numele lui Dumnezeu, El preferă să nu-l rostească textual, folosind, în schimb, denumirile echivalente, de „Tată“ sau „Părinte ceresc“. Mai mult, El atrage atenţia asupra faptului că sfinţenia Fiinţei lui Dumnezeu se răsfrânge şi asupra numelui Său, conferindu-i acestuia caracterul rezervat, care de acum se recunoaşte acestui nume nou (Tatăl), sub care este descoperit Dumnezeu: «Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri» (Ev. Matei, 23/9). Aşadar, venirea Fiului pe pământ a încununat descoperirea unui nume nou pentru Dumnezeu: Cel ce era YHWH pentru evrei, Se făcea cunoscut de acum ca Tată al tuturor oamenilor; o revelaţie nouă, care scoate în evidenţă iubirea universală a lui Dumnezeu prin Fiul Său întrupat, pentru creaţia Sa. Cel Care era Dumnezeu Unic în Fiinţă, Se descoperă întreit în Persoane, iar Persoanele Îşi iau numele de Tată, de Fiu şi de Duh Sfânt, şi, împreună, de Treime Sfântă: «... Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh» (Ev. Matei, 28/19). Nu zice: „În numele Tatălui şi în numele Fiului şi în numele Sfântului Duh“, ci foloseşte ca factor comun un singur nume, arătând prin acest nume unitatea într-o Fiinţă a Celor trei Persoane. Este remarcabil faptul că în Evanghelia după Matei, spre exemplu, numelui acesta nou, de „Tată“, atribuit lui Dumnezeu, apare rostit de către Domnul Iisus de 41 de ori, în timp ce numele de „Dumnezeu“ („Elohim“) apare de 25 de ori, numele de „Domnul“ („Adonai“) apare de 11 ori, iar numele de „Domnul Dumnezeu“ („Adonai YHWH“) apare de 3 ori. (Corespondenţa numelor şi contorizarea apariţiilor lor s-a realizat după [4] pag. 10 şi pag. 1433-1434 - n.a.). Cât priveşte numele „YHWH“, el este rostit de Mântuitorul în Evanghelia după Matei doar de trei ori! şi acestea în referiri concrete, în care citează texte din Psalmul 109, vers. 1 şi Psalmul 117, vers. 26. De asemenea, în adresările directe către Dumnezeu, fiind în rugăciune, Domnul Iisus preferă să I Se adreseze cu „Tată“ şi nu cu „Yahve“ (Ev. Matei, 14/38,42). Toate aceste argumente nu sunt în favoarea tezei formulate de „Martori“, că pentru Mântuitorul, numele YHWH «a avut o importanţă hotărâtoare..., întrucât Acesta l-a menţionat în mod repetat în rugăciunile Sale». Ele demonstrează, mai degrabă, contrariul: Mântuitorul Se adresa în rugăciuni, cu precădere cu apelativul „Tată“ (Ev. Matei, 11/25; 11/26; 26/39; 26/42) şi în mod excepţional cu numele „Adonai“ (Ev. Matei, 11/26) sau „Eli“ (Ev. Matei, 27/46). Dar dacă Fiul lui Dumnezeu evită în mod sistematic numele „YHWH“, preferând, inclusiv în rugăciune, pe acela de „Tată“, atunci care este semnificaţia afirmaţiei Sale: «Descoperit-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume» (Ev. Ioan, 17/6)? În ce constă această descoperire şi care este acest nume? Răspunsul este dat tot de sfânta Scriptură: «...Şi le-am descoperit numele Tău şi-l voi descoperi, ca iubirea cu care M-ai iubit, în ei să fie, şi Eu în ei» (Ev. Ioan, 17/26). Dar care este iubirea cu care a fost iubit Domnul Iisus? Este iubirea de Tată, Tatăl fiind Dumnezeu. Pentru prima oară omului i se descoperă dimensiunea iubirii lui Dumnezeu: aceea de Părinte, de Tată ceresc. La acest nume Se referă Mântuitorul, pentru ca «toţi câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, ei fiii lui Dumnezeu sunt» (Romani, 8/14). Bucuria înfierii aduce şi confirmarea: «Şi pentru că sunteţi fii, trimis-a Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre, care strigă: „Avva, Părinte!“» (Galateni, 4/6). Aşadar, aceasta este strigarea cu care suntem invitaţi a-L invoca pe Domnul. Acesta este numele: „Părinte!“, cu care se roagă «fiii lui Dumnezeu, fiind fiii învierii» (Ev. Luca, 20/36). Este un nume minunat şi unic: «Şi să nu numiţi tatăl vostru pe pământ pe nimeni, că Tatăl vostru, unul este: Cel din ceruri» (Ev. Matei, 28/9), aceasta fiind şi o invitaţie indirectă de a-L numi pe Dumnezeu şi a-L invoca în rugăciuni cu numele de Tată ceresc. Dumnezeu aduce, aşadar, omului o nouă revelaţie: El Se descoperă pe Sine ca fiind Cel ce iubeşte sau Cel iubitor, dând o altă strălucire numelui Său, cunoscut ca „Cel ce este“ (Ieşirea, 3/14). De aceea, fiind solicitat în rugăciune de către Fiul Său: «Părinte, proslăveşte numele Tău!» (Ev. Ioan, 12/28), răspunde: «L-am proslăvit şi iarăşi îl voi proslăvi». Mai concret, cum Şi-a proslăvit Tatăl numele Său? În primul rând, impunându-l în faţa oamenilor ca pe o aleasă şi cinstită moştenire, dată Fiului Său. «Iisus este transcrierea în greceşte a lui „Ioshua“» ([11] pag. 204) «sau „Iehoshua“» ([8] pag. 9), «folosind vocalizarea „Ieho“, provenită din pronunţia imposibilă „Yahw“, din care cauză „VAV“, pentru o mai uşoară pronunţie se transformă lesne în o sau u, iar citat din iod (prima consoană), pierde vocala sa patach» ([10] pag. 12), «ceea ce în ebraică înseamnă „Ieho (Domnul) este mântuirea“ sau „Mântuitorul“, iar în greceşte „Cel ce vindecă“» ([11] pag. 204). Este prima moştenire pe care Tatăl ceresc o lasă Fiului: numele cel sfânt al Lui. De aceea grija cu care Îi atribuie acest nume nu este oarecare: El trimite pe îngerul Său, care în chip văzut binevesteşte Fecioarei Maria: «Iată, vei lua în pântece şi vei naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus» (Ev. Luca, 1/31). În al doilea rând, generalizând la nivelul întregii creaţii moştenirea ce se dă Fiului, nu numai neamul omenesc, mântuit prin jertfă, dar întreaga lume văzută şi nevăzută proslăveşte numele Tatălui prin cinstirea numelui Fiului: «Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume, ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece: al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt» (Filipeni, 2/9-10). Căci cine cinsteşte pe Fiul, cinsteşte şi pe Tatăl, iar «cel ce nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte nici pe Tatăl, Cel ce L-a trimis» (Ev. Ioan, 5/23). De aceea Mântuitorul preferă să Se adreseze Tatălui chiar cu acest apelativ, căci Tatăl este Părintele tuturor popoarelor, în timp ce Yahve este exclusiv Dumnezeul poporului ales al Vechiului Testament. Căci precum Yahve «i-a dăruit lui Avraam moştenirea prin făgăduinţă» (Galateni, 3/18), tot aşa şi Tatăl I-a dăruit Fiului făgăduinţa Duhului, de a aduce peste veacuri binecuvântarea lui Avraam: «Ca, prin Hristos Iisus, să vină la neamuri binecuvântarea lui Avraam, ca să primim, prin credinţă, făgăduinţa Duhului» (Galateni, 3/14); «Astfel că legea ne-a fost călăuză spre Hristos pentru ca să ne îndreptăm din credinţă, iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză» (Galateni, 3/24-25). Cinstirea numelui lui Yahve făcea parte din Lege (v. Ieşirea, 20/7), călăuzind poporul lui Israel printre popoarele politeiste, care se închinau la dumnezei mincinoşi. Cinstirea numelui Fiului aparţine întregii creaţii şi este forma superlativă a cinstirii numelui Tatălui. Care să fie însă explicaţia întoarcerii Martorilor lui Iehova la cele începătoare, la cele „de sub călăuza“ strămoşilor? Ce îi îndeamnă să refuze înfierea? Ce îi determină să se asemene galatenilor şovăielnici, despre care sfântul apostol Pavel scrie: «După ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă întoarceţi iarăşi la înţelesurile cele slabe şi sărace, cărora iarăşi voiţi să le slujiţi ca înainte?» (Galateni, 4/9). Explicaţia rezidă în grava eroare dogmatică a Martorilor lui Iehova privind Sfânta Treime. De fapt, „Martorii“ sunt antitrinitari convinşi şi militanţi. Ei nu cred că Fiul este Dumnezeu adevărat, ci doar Om adevărat, un Om deosebit, ce-i drept, inegalabil chiar, dar atât: un Om. Ei, care recunosc Biblia ca fiind Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, probabil că n-o citesc cu atenţie, căci altminteri ar fi putut afla că Iisus Însuşi zice despre Sine: «Eu şi Tatăl Meu una suntem» (Ev. Ioan, 10/30). Sau, dacă nu înţeleg bine ce înseamnă «una suntem», ar putea afla că Iisus Se făcea «pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu» (Ev. Ioan, 5/18). Sau că, deşi ca Om este născut din Fecioară, ca Fiu al lui Dumnezeu era «mai înainte de a fi fost Avraam» (Ev. Ioan, 8/58). «Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine» (Ev. Ioan, 14/10), zice Iisus, iar sfântul apostol Pavel afirmă că «întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii» (Coloseni, 2/9). Sfântul apostol Ioan, referindu-se la Dumnezeul Cel adevărat, precizează despre Acesta: «...adică întru Fiul Său, Iisus Hristos. Acesta este adevăratul Dumnezeu şi viaţa de veci» (I Ioan, 5/20). Pentru cine n-a înţeles din aceste limpezi, directe şi neechivoce referiri la dumnezeirea Fiului acest adevăr copleşitor, îi va fi mai greu să disece texte la fel de valoroase pe care Biblia le oferă cu generozitate pentru luminarea noastră, cum ar fi, spre exemplu, cel de la Evanghelia după Luca, 8/39: «Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus». Repetarea aceasta intenţionată a verbului „a face“ aduce cele două fraze într-o juxtapunere de sensuri. Iisus, Cel Care «poruncea duhului necurat să iasă din om» (Ev. Luca, 8/29), este Făptuitorul şi mărturiseşte despre Sine în faţa celui vindecat, zicând: «cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu». Fostul demonizat, de acum vindecat, mărturiseşte la rândul lui că Cel ce i-a făcut bine este Iisus, deci dezvăluie că Iisus este Dumnezeu. Încăpăţânarea de a-L dezbrăca pe Iisus de dumnezeire le provoacă „Martorilor“ o reacţie în lanţ. Pentru ei, cinstirea Fiului ca Dumnezeu adevărat apare ca o blasfemie, căci în ochii lor unicitatea lui Dumnezeu este nu numai în Fiinţă, ci şi în Persoană. Ca atare, se creează un reflex inconştient de a respinge orice manifestare pioasă, orice rugăciune, orice cinstire a numelui lui Iisus atunci când acestea depăşesc (eventual) ceea ce ei înţeleg a fi o simplă atitudine deferentă faţă de „Cel mai mare Om“. A fortiori, numele lui Dumnezeu, cel considerat de ei, este „redescoperit“ de către Martorii lui Iehova din istorie ca fiind Yahve, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov. Dincolo de pronunţarea stâlcită şi incorectă, „Iehova“, (aceasta fiind „îngăduită“ de iehovişti în urma unor demonstraţii savante, ca nefiind ofensatoare), „Martorii“ exacerbează folosirea acestui nume doar pentru a-şi consolida o identitate proprie în lumea zisă creştină, care la rândul ei este considerată de alţii ca alternativă rezonabilă la creştinismul autentic. Acceptă Biblia acest lucru, sau ne învaţă să cinstim deopotrivă pe Tatăl şi pe Fiul, şi, în consecinţă, numele Acestora deopotrivă? Apoi, din punct de vedere practic: dacă Îl cinstim numai pe Tatăl (cum fac, în felul lor, „Martorii“), Îl cinstim implicit şi pe Fiul? Sau invers, numai «cine cinsteşte pe Fiul, Îl cinsteşte (implicit) şi pe Tatăl»? (Ev. Ioan, 5/23). Apocalipsa ne demonstrează încă o dată dumnezeirea Fiului şi că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl, pentru ca apoi să putem cinsti cu slavă egală numele Tatălui şi al Fiului: «Dumnezeu Atotţiitorul, Cel ce este (adică Yahve-Tatăl ceresc, Creatorul), Cel ce era şi Cel ce vine» (Apocalipsa, 1/8), Se numeşte pe Sine Alfa şi Omega, dar către sfârşitul proorociei Se descoperă prin Fiul: «Iată, vin curând... (Apocalipsa, 22/12)... Amin! Vino, Doamne Iisuse!» (Apocalipsa, 22/20). Într-adevăr, Alfa şi Omega desemnează nu numai pe Tatăl, ci şi pe Fiul: «...Eu sunt Alfa şi Omega» (Apocalipsa, 22/13) şi îndată versetul explicator: «...Eu, Iisus, ... sunt rădăcina şi odrasla lui David» (Apocalipsa, 22/16). Cum să mai înţeleagă atunci un „Martor“ cine este Alfa şi Omega dacă nu va citi atent toată Scriptura, ca să afle că «Eu şi Tatăl Meu una suntem» (Ev. Ioan, 10/30)? Apocalipsa descrie, aşadar, descoperirea lui Iisus Hristos (v. Apocalipsa, 1/1), Care îi apare lui Ioan ca fiind «Cineva asemenea Fiului Omului» (Apocalipsa, 1/13), «Care a fost mort, dar acum este viu în vecii vecilor şi are cheile morţii şi ale iadului» (Apocalipsa, 1/18). El le vorbeşte Bisericilor prin îngeri şi le arată care nume trebuie cinstit: – Biserica din Efes este lăudată cu cuvintele: «...şi stărui în răbdare şi ai suferit pentru numele Meu şi nu ai obosit» (Apocalipsa, 2/3). Domnul Iisus apreciază, aşadar, mucenicia pentru numele Său şi mai ales tenacitatea: «nu ai obosit». Facem şi noi la fel? Fac şi „Martorii“? – Biserica din Pergam este apreciată cu cuvintele: «...şi ţii numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa Mea» (Apocalipsa, 2/13), adăugând la loc de cinste şi numele mucenicului Antipa, martor credincios al lui Iisus. Ţinem şi noi numele Lui? Dar „Martorii“? – Bisericii din Filadelfia îi arată dragostea (v. Apocalipsa, 3/9), pentru că, «...deşi ai putere mică, tu ai păzit cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit numele Meu» (Apocalipsa, 3/8). Oare, noi tăgăduim numele lui Hristos? Sau „Martorii“? Sfânta Scriptură despecetluieşte taina numelui lui Dumnezeu, proorocind: • a. caracterul izbăvitor al acestui nume; el are putere de a aduce mântuirea: «şi oricine va chema numele Domnului, se va izbăvi, căci în Muntele Sionului şi în Ierusalim va fi mântuirea... şi între cei mântuiţi, numai cei ce cheamă pe Domnul» (Ioil, 3/5). Această proorocie dezvăluie inclusiv ţinuturile sfinte ale noului Sion şi ale Noului Ierusalim, în care poporul ales, Israelul cel nou, va pregăti căile revenirii în trup a Domnului, prin invocarea numelui Său cel nou, Cuvântul lui Dumnezeu (v. Apocalipsa, 19/13), şi prin intransigenţa absolută faţă de păcat: «Şi am văzut sufletele celor tăiaţi pentru mărturia lui Iisus şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu, care nu s-au închinat fiarei, nici chipului ei, şi nu au primit semnul ei pe fruntea şi pe mâna lor» (Apocalipsa, 20/4). Răsplata lor este viaţa veşnică: «Acestea am scris vouă, care credeţi în numele Fiului lui Dumnezeu, ca să ştiţi că aveţi viaţă veşnică» (I Ioan, 5/13). • b. caracterul universal al iertării lui Dumnezeu, prin numele Său: «„ca să-L caute pe Domnul ceilalţi oameni şi toate neamurile peste care s-a chemat numele Meu asupra lor“, zice Domnul...» (Faptele Apostolilor, 15/17). • c. caracterul ilustrativ de jertfă, care se apropriază prin iubire şi pe care ucenicii o vor gusta fiecare în parte, după modelul Învăţătorului lor: «...şi veţi fi urâţi pentru numele Meu...» (Ev. Matei, 10/22); «...iar toate acestea le vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis...» (Ev. Ioan, 15/21); «Oamenii care şi-au pus sufletele lor pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos» (Faptele Apostolilor, 15/26). • d. caracterul harismatic, care însănătoşeşte trupurile şi duhurile dreptcredincioşilor: «au încercat... să cheme peste cei ce aveau duhuri rele numele Domnului Iisus Hristos» (Faptele Apostolilor, 19/13). • e. caracterul apofatic, exprimat prin transcendenţa absolută a lui Dumnezeu, Care rămâne dincolo de posibilităţile de cunoaştere analitică: «şi aceasta este porunca Lui, ca să credem în numele lui Iisus Hristos, Fiul Său...» (I Ioan, 3/23). Nu este vorba de apofatismul absolut al lui Dionisie Areopagitul, exprimat în lucrarea sa: „Despre numele divin“, ci, mai degrabă, o deschidere spre îmbrăţişarea mistică a numelui lui Dumnezeu: «Aşadar, prin El să aducem pururea lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică rodul buzelor, care preaslăvesc numele Lui» (Evrei, 13/5). • f. caracterul majestic, care evidenţiază atributele de Împărat al universului: «...se slăvea numele Domnului Iisus» (Faptele Apostolilor, 19/17), «...pentru aceasta şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece: al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt» (Filipeni, 2/9-10). • g. caracterul de exclusivitate: numele lui Hristos este unicat; el cuprinde în sine făgăduinţa mântuirii: Iisus <= Iehoshua <= „Domnul este mântuirea“: «Întru nimeni altul nu este mântuirea, că nu este sub cer un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi» (Faptele Apostolilor, 4/12). • h. caracterul de idempotenţă, prin care Tatăl Îi dăruieşte Fiului slava Sa, iar Fiul o moşteneşte fără a o sustrage de la Tatăl: numele Lor se îngemănează, dar nu se confundă; se împart celor aleşi, dar nu se despart de Purtătorii lor: «...o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau numele Lui şi numele Tatălui Lui scris pe frunţile lor...» (Apocalipsa, 14/1). După o aşa bogăţie de izvoare şi temeiuri scripturistice, se impune întrebarea hamletiană: care este acum acest nume nou, proorocit de Scriptură: «Cine are urechi, să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: „Biruitorului îi voi da din mana cea ascunsă şi-i voi da lui o pietricică albă, şi pe pietricică scris un nume nou, pe care nimeni nu-l ştie, decât primitorul“» (Apocalipsa, 2/17). Răspunsul îl găsim în ultimele file ale Apocalipsei, respectiv în descrierea ultimelor file ale istoriei: «Şi am văzut... Cel ce şedea pe el, Se numeşte Credincios şi Adevărat şi judecă şi Se războieşte întru dreptate... pe capul Lui sunt cununi multe şi are nume scris, pe care nimeni nu-l înţelege, decât numai El... şi numele Lui se cheamă: Cuvântul lui Dumnezeu» (Apocalipsa, 19/11-13). El se oferă ca răsplată pentru toţi cei care au biruit lumea şi pe diavol. Aceştia sunt creştinii Bisericii Noul Ierusalim: «Pe cel ce biruieşte îl voi face stâlp în templul Dumnezeului Meu şi afară nu va mai ieşi, şi voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, al Noului Ierusalim, care se coboară din cer, de la Dumnezeul Meu, şi numele Meu cel nou» (Apocalipsa, 3/12). Este ceea ce, în mod excepţional, a fost revelat de ilustrul teolog preot Dumitru Stăniloae, ca un adevărat testament adresat Bisericii Ortodoxe Române, pe care a slujit-o întreaga sa viaţă prin scris şi prin cuvânt, rostit în ultimele sale clipe înainte de moarte: „O să piară Ierusalimul prin români şi o să fie altul nou. Un Ierusalim Nou! O să piară, şi va veni Domnul Iisus Hristos...“ (1 octombrie 1993, orele 22); „...Ne sculăm din somn... Plini de har şi de adevăr şi de voinţa de a vorbi şi de cuvântul adevărului! Hai să vorbim!... Hai, hai, haide, Doamne!“ (4 octombrie 1993, orele 23,30) ([12] pag. 97). Cuvântul lui Dumnezeu biruieşte firea şi-l trece pe om de la moarte la viaţă. El va străluci în veci deasupra cetăţii sfinte, Noul Ierusalim, în care vor intra «numai cei scrişi în Cartea Vieţii Mielului» (Apocalipsa, 21/23-27). Aceştia «Îi vor sluji Lui şi vor vedea faţa Lui, şi numele Lui va fi pe frunţile lor»: «Cuvântul lui Dumnezeu» (Apocalipsa, 19/13; 22/3-4). Trimiteri din text: [1] – Biblia sau Sfânta Scriptură, după textul grecesc al Septuagintei (Editura Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R., ed. 1944) [2] – Biblia sau Sfânta Scriptură (Editura Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R., ed. 1990) [3] – Holy Bible, London, Cambridge Univ. Press, 1901 [4] – T.O.B.: Traduction oecumenique de la Bible. Alliance Biblique Universelle, 1992 [5] – The Bible: Revised Standard Version, Bible Society Stonehill Green, Westlea, Swinson, Anglia [6] – Turnul de Veghere anunţă Regatul lui Iehova (revistă bilunară) [7] – Treziţi-vă! (revistă bilunară) [8] – Numele Divin care va dăinui pentru totdeauna (revistă) [9] – The New International Dictionary of New Testament Theology [10] – Teologia Biblică a Vechiului Testament (preot profesor Athanase Negoiţă, Editura „Credinţa noastră“, Bucureşti, 1992) [11] – Dicţionar de Teologie ortodoxă A-Z (preot profesor doctor Ion Bria, Editura Institului Biblic şi de misiune al B.O.R) [12] – Omagiu părintelui Dumitru Stăniloae, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994 Părintele Nicodim