Marginalizarea dirijată – o expresie a superbiei Bisericii majoritare

Parcurgând suportul de curs intitulat „Misiologie 1“ (autor: pr. lector David Pestroiu, nu putem să nu remarcăm cu satisfacţie dispariţia stilului afectat şi sarcastic al antecesorului său, defunctul profesor diacon Petre David, şi înlocuirea acestuia cu o atitudine condescendentă, relaxată (dar deloc concesivă pe fond), care face posibilă o abordare mult mai realistă a spinoasei probleme, etern nerezolvată şi parcă nerezolvabilă, a diversităţii de opinii din tărâmul teologic. Pentru prima dată într-un document cvasi-oficial al Bisericii, Noul Ierusalim nu mai este prezentat ca fiind „secta lui Marian Zidaru“. S-ar părea că s-a înţeles, în sfârşit, că la Pucioasa nu Marian Zidaru face şi desface în chip văzut lucrurile, ci Dumnezeu este Cel Care în chip tainic conduce cu înţelepciunea Cuvântului Său. Şi pentru că Misiologia rămâne o spinoasă muncă de Sisif, nu se putea să nu apară şi în această lucrare de specialitate o sumedenie de insuficienţe şi chiar inexactităţi, unele dintre ele tolerabile, dar altele reclamând o necesară îndreptare. Ne vom referi aici doar la cele apărute în sfera de interes a Ortodoxiei propriu-zise, deoarece celelalte facţiuni confesionale e bine să-şi facă singure ordine şi curăţenie peste propria lor imagine publică, aşa cum este percepută ea din exterior, pe care s-o ofere apoi lumii ca fiind, pe cât posibil, cea mai corectă. Discursul teologic modern al preotului David Pestroiu abordează tema privind grupările anarhice, separatiste, centrifuge sau dizidente într-o lumină nouă, optimistă, diferită de nota de dezinteres, superbie şi chiar de dispreţ pe care Biserica oficială s-a obişnuit de ani de zile să o adopte faţă de această problematică, devenită între timp o povară grea şi spinoasă. Este vorba de relaţia inter-umană şi de ideologie dintre instituţia Bisericii şi credincioşii creştini ultra-ortodocşi, adică tocmai aceia care şi-au luat în serios statutul de ucenici ai lui Hristos, adoptând inevitabil o conduită marcată de radicalism, pe fondul unui respect minuţios şi constant faţă de tradiţiile strămoşeşti. Nu o dată această relaţie a căpătat accente conflictuale. Biserica instituţională avea instrumentele şi pârghiile de a amorsa aceste conflicte, dar n-a făcut-o mai niciodată. În mod paradoxal, în loc să-i apropie pe aceşti creştini care se dovedeau inflexibili în conservatorismul lor, pentru ca apoi să-i antreneze în dialoguri tenace (chiar dacă acestea, în aparenţă, ar fi îmbrăcat imaginea unor zbateri interminabile), care să stabilească punţi şi să creeze premise de reconciliere, Biserica a preferat să-i ridiculizeze făţiş. Apoi, parcă nu îndeajuns de mulţumită, Biserica a început să condamne fireasca lor reacţie retractilă, cu apelative dure, incriminatorii, neconforme cu realitatea: obtuzitate, anarhie, intransigenţă, insubordonare, atitudine schismatică, mişcare sectară, erezie, rătăcire, dizidenţă etc., etc. Dacă într-o primă fază (până prin anul 1995) aceşti creştini au fost sistematic copleşiţi cu asemenea epitete, ulterior tonul s-a mai îmblânzit. Dincolo de ton şi de nuanţă, trebuie însă să vedem şi latura nocivă a acestei atitudini perene, lipsită de cea mai elementară iubire şi îngăduinţă creştinească: într-un fel, Biserica însăşi îi împingea forţat pe aceşti creştini la separatism, mai întâi prin dispreţ îngâmfat şi prin violenţă verbală şi fizică, iar apoi prin nonşalanta întoarcere a spatelui. S-au inventat sintagme noi, prin care teologii de serviciu au încercat să cosmetizeze oarecum trista realitate: - „anarhiştii“ au devenit „dizidenţi“; - „sectarismul“ acelor tradiţionalişti care se încăpăţânau să fie creştini ortodocşi adânc împlinitori ai Scripturilor (fără a se sinchisi prea mult că Biserica nu prea era lămurită asupra importanţei acestui lucru), a devenit peste noapte „separatism“; - „schisma“ a devenit „mişcare centrifugă“. Dincolo de diferenţele de nuanţă ale limbajului oficial, care maschează suficient de bine, printr-o aparentă bunăvoinţă, aceeaşi încăpăţânată neacceptare, rămâne totuşi o supărătoare discordanţă între terminologia folosită şi realitatea de fapt. Atât „sectarismul“ şi „schisma“, atribuite ortodocşilor radicali (formule nefericite, astăzi pe cale de a fi, în sfârşit, abandonate), cât şi „separatismul“ şi „tendinţele centrifuge“ (formule moderne, cosmetizante), au fost şi sunt aplicate în continuare asupra unor creştini autentici. Aceştia au înţeles că trebuie să se detaşeze de tentaţiile lumii, aflată într-o degradare fără precedent, şi să fie fierbinţi, nu căldicei (v. Apocalipsa, 3/15), şi de aceea se caracterizează prin radicalism şi intransigenţă faţă de jumătăţile de măsură care persistă în Biserica oficială. Formulele teologice respective au fost şi rămân înşelătoare, deoarece încearcă mereu să mascheze o dureroasă realitate: nu aceşti creştini au ales calea separării de biserica tradiţională, ci această conduită le-a fost impusă cu forţa chiar de către oamenii Bisericii. Deşi în ultima vreme nu s-au mai repetat evenimente sângeroase, de genul acelora din anii ’30 ai secolului trecut (când creştinii recalcitranţi la schimbare erau vânaţi pur şi simplu de autorităţile poliţieneşti şi bisericeşti, maltrataţi şi obligaţi cu forţa la însuşirea schismei noului calendar), au existat mereu, în continuare, atitudini intolerante faţă de fraţii ortodocşi: creştinii „ostaşi“ ai Oastei Domnului, „visarioniştii“ diaconului Visarion Iugulescu şi „pucioşii“ Noului Ierusalim au fost daţi afară din biserici (la propriu, dar şi la figurat) şi n-au mai fost reprimiţi, pentru a putea fi apoi arătaţi cu degetul ca „separatişti“ şi „centrifugi“. Uneori colaboraţionismul dintre Biserica oficială şi forţele politice infiltrate în autorităţile civile atee au creat mari suferinţe în rândurile creştinilor ortodocşi, dintre care mulţi au înfundat puşcăriile, de unde unii nici nu s-au mai întors. Cei daţi afară din biserici au devenit, aşadar, în manualele moderne de sectologie, subiect pentru un paragraf special, dedicat creştinilor „separatişti“ şi „centrifugi“. Dar, oare, nu era mai corect ca acest paragraf să se intituleze „Grupări marginalizate“? O asemenea corecţie ar respecta adevărul şi de aceea ar fi binevenită: mai bine mai târziu decât deloc. Ea ar arăta că vectorul activ, motorul acestei despărţiri nefireşti, stă ascuns în doctrina bisericii oficiale, şi nu în ambiţiile unor creştini care ies în evidenţă doar pentru că refuză categoric mediocritatea. Aceşti creştini „separatişti“, fie că sunt din Oastea Domnului, fie că simpatizează cu Visarion Iugulescu sau cu Noul Ierusalim, continuă şi astăzi să vină pe furiş la slujbele din bisericile din lume; vin cu speranţa că odată şi odată nu va mai trebui să se ascundă sau să se spovedească pe jumătate, tăinuind faptul că la ei acasă practică mai cu zel rugăciunea şi asceza, „aşa, ca la mănăstire“, pentru ca să nu mai fie arătaţi din nou cu degetul de către preot sau chiar daţi afară din biserică. Dacă ei tot se declară ortodocşi, este inexplicabilă această atitudine de mamă vitregă, pe care Biserica oficială continuă s-o promoveze, în loc să lase locul reconcilierii; asta în timp ce, paradoxal, faţă de bisericile heterodoxe ea îşi manifestă o bunăvoinţă din ce în ce mai suspectă, chiar periculoasă am putea spune, participând la conclavuri în care „bisericile“ se adulează reciproc, în numele unui aşa-zis „ecumenism“ care te duce cu gândul, vrând-nevrând, la sărutul lui Iuda. Dincolo de această corecţie atât de necesară, care sperăm că nu va rămâne aşteptată o veşnicie, în acest curs de Misiologie rămân mici incongruenţe care scapă cercetătorului superficial sau greşit informat (având la bază informaţii obţinute, probabil, prin dărnicia unor „cunoscători“ de ocazie). Le vom trece noi în revistă pe cele din acest capitol, în speranţa că următoarea versiune a acestui curs va cuprinde şi îndreptările care se impun. * Despre Noul Ierusalim se afirmă că este (cităm): „- grupare cu specific apocaliptic (de unde vine şi denumirea), condamnată de Sf. Sinod al BOR (1993)“ O grupare nu poate avea specific apocaliptic decât dacă manifestările ei de zi cu zi se încadrează într-un scenariu apocaliptic. Deocamdată, creştinii Noului Ierusalim nu se deosebesc cu nimic de adevăraţii creştini ortodocşi de prin bisericile lumii, nici prin conduită, nici prin aşteptări. Adevăraţii creştini de prin bisericile lumii aşteaptă şi ei venirea Domnului (pe care o şi mărturisesc în mod public: „...şi iarăşi va să vie cu slavă...“), se îmbracă şi ei creştineşte şi, mai ales, trăiesc creştineşte, şi de aceea nu se prea deosebesc unii de alţii. Nimeni nu s-a grăbit să-i eticheteze însă drept „apocaliptici“. Cei de care se deosebesc însă creştinii Noului Ierusalim, şi încă într-un mod vizibil, sunt creştini doar cu numele, nu şi cu fapta şi cu simţirea. Cât priveşte „condamnarea“ Sfântului Sinod, lucrurile nu stau chiar aşa. Poate fi condamnat Dumnezeu pentru că vorbeşte? Asta nu se face, în numele libertăţii de expresie, nici pentru un om oarecare, darămite pentru Dumnezeu! În orice caz, o condamnare ar presupune o rezoluţie oficială, încadrată în canoanele Bisericii, care stratifică sancţiunile în mod gradat, după gravitate, mergând de la atenţionare, mustrare, dojană, până la pedeapsa maximă a excomunicării. În ce ar fi constat, aşadar, condamnarea? Există vreun asemenea document oficial? A fost excomunicat vreun „rătăcit“ mai de soi? După unele discuţii furtunoase din Sinodul din ianuarie 1993, în care pasiunile, invidiile şi ambiţiile omeneşti au pus în umbră îndemnurile dumnezeieşti la pace şi iubire frăţească între arhierei, a fost numită o Comisie care să studieze „fenomenul de la Pucioasa“ şi să facă un raport definitiv. Întrebarea este: de ce a mai fost forţat arhiereul Irineu să se dezică de cele întâmplate la Pucioasa, înainte ca respectiva Comisie să cerceteze lucrurile cu de-amănuntul şi apoi să se pronunţe? Probabil Comisia încă mai studiază „fenomenul“, deşi unii dintre membrii ei au mai şi murit între timp, deoarece „fenomenul“ continuă şi astăzi la Pucioasa, fără a da semne că ar urma să se oprească. De aceea, cei răbdători încă mai aşteaptă un punct de vedere autorizat, definitiv şi canonic al Sfântului Sinod, care să lămurească o dată pentru totdeauna dacă acolo Dumnezeu vorbeşte cu adevărat sau nu. Oare, Cuvântul venit să cerceteze şi să desăvârşească via Tatălui ceresc, la chemarea insistentă, de veacuri, a arhiereilor: «Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi...» (Ps. 79/15-16) şi adunat la Pucioasa în scris, de peste cincizeci de ani încoace, ar putea să fie doar o impresie trecătoare? * Cităm în continuare: „- adepţii se pretind adevăraţii ortodocşi şi provin dintre foşti practicanţi ai Meditaţiei Transcendentale, artişti (Marian şi Victoria Zidaru - artişti plastici; Ovidiu Lipan şi Gh. Zamfir - simpatizanţi), preoţi şi monahi ortodocşi, grupaţi în jurul surorilor Virginia şi Mihaela.“ Orice creştin are dreptul şi chiar obligaţia să aspire la statutul de „creştin adevărat“. Nu e nici o ruşine să afirmi că eşti creştin adevărat, pentru că aceasta e o formă de a-L mărturisi pe Hristos. Măcar de ar fi cât mai mulţi creştini pe care conştiinţa să-i lase să afirme singuri că „sunt adevăraţi“! Cât timp ei nu se consideră a fi mai „realizaţi“ decât ceilalţi creştini, semeni de-ai lor rămaşi ceva mai în urmă, ci doar caută să fie cât mai împlinitori ai Cuvântului lui Dumnezeu, nu este nici un pericol de a cădea în mândrie. Oricum, confirmarea că sunt sau nu adevăraţi vine întotdeauna din exterior: faptele lor îi dovedesc dacă sunt cu adevărat creştini sau sunt nişte farisei. „Adepţii“ la care se face aici referire sunt creştini ortodocşi care recunosc Cuvântul lui Dumnezeu şi încearcă să-l împlinească în viaţa lor de zi cu zi. Faptul că unii dintre ei au devenit mai proeminenţi ca persoane publice, se datorează tocmai specificului activităţii lor obişnuite. E normal ca un artist să fie cunoscut sau chiar foarte cunoscut, iar atunci când îşi mai şi expune în mod public opţiunea creştină, acest lucru nu poate trece neobservat. Asta nu înseamnă că el va fi prin aceasta mai creştin decât alt semen al său, care practică o meserie mai modestă. Este pur şi simplu o problemă de percepţie. Prezenţa unor personalităţi într-o familie religioasă, oricare ar fi ea, n-ar trebui scoasă în evidenţă, deoarece este nerelevantă pentru prestigiul obştei. Prea puţini creştini de la Noul Ierusalim sunt artişti plastici, cei mai mulţi neavând nici o tangenţă cu arta, de orice fel; aşadar, acesta este un aspect întru totul nereprezentativ. În orice caz, nimeni nu s-a pripăşit printre aceşti creştini după ce a făcut vreun stagiu personal pe la Meditaţia Transcendentală. Această conexiune este forţată şi inexplicabilă, mai ales că se lasă a se înţelege că fenomenul ar avea o oarecare amploare: „foşti practicanţi...“, adică mai mulţi. Care sunt aceia? Aici ar fi fost cazul să se dea măcar un singur exemplu, dar el nu s-a putut da pentru că nici nu există. Expresia: „...grupaţi în jurul surorilor Virginia şi Mihaela“, pe lângă faptul că este inexactă, are şi aerul unei conspiraţii de dinaintea unei bătălii. Asocierea creştinilor la Noul Ierusalim este paşnică, liberă, bazată pe aceleaşi convingeri, şi nu pleacă de la premisa creării unui batalion de şoc, în care preoţii să formeze un scut uman, o gardă de corp în jurul „vaselor“ celor mai slabe. Trecem cu vederea că o exprimare necontrolată, superficială, poate sugera şi unele suspiciuni în ceea ce priveşte moralitatea persoanelor la care se face trimitere – ceea ce, de asemenea, nu este cazul. * Mai cităm: „- Virginia, moartă în 1992, a fost declarată «sfântă» şi i s-au alcătuit slujbe, acatiste, icoane etc.“ Virginia Tudorache a murit în 1980, nu în 1992. După şapte ani i s-a deschis mormântul şi cei de faţă au confirmat că trupul ei nu era putrezit, iar întreg cimitirul şi împrejurimile s-au umplut de mireasmă cerească. Pe baza acestui argument, dar luând în considerare şi întreaga ei viaţă curată şi jertfitoare, în care a săvârşit şi unele minuni mărturisite de mai mulţi creştini, fiind mereu mucenicită de comunişti şi mereu salvată de Dumnezeu, localnicii au considerat că este cazul a fi canonizată ca sfântă. Acelaşi fenomen se petrece în zilele noastre şi cu preotul Ilarion Argatu, şi cu preotul Lăcătuşu, însă la fel Biserica oficială se lasă greu convinsă în a confirma ceea ce creştinii, mădularele ei, mărturisesc. Indirect, aceşti mărturisitori au tot dreptul să se simtă jigniţi, ca şi când ei ar fi nişte mincinoşi. Timpul va dovedi însă dacă simţămintele din conştiinţa populară vor fi mai puternice decât reticenţele şi împotrivirile unor clerici care s-au pripăşit prin birourile episcopiilor în scaune de decizie, unde s-au rutinat ca nişte funcţionăraşi zaharisiţi. În virtutea convingerii că Virginia a fost o sfântă, i s-a alcătuit o rugăciune după tipicul obişnuit al acatistelor pentru sfinţi, care de asemenea aşteaptă să fie confirmată şi „binecuvântată“ de autorităţile ecleziastice. Este singura „slujbă“ aparte care i se face sfintei Virginia. Icoanele ei sunt făcute respectându-se erminia bizantină, care se aplică şi la ceilalţi sfinţi. Această situaţie este anticipativă, dar nu este singulară. sfânta Teodora de la Sihla, sfântul Ştefan cel Mare (zis „şi Sfânt“ de către popor), sfântul Calinic de la Cernica sau sfântul Constantin Brâncoveanu erau cinstiţi ca sfinţi din toate vremurile, înainte de a fi fost canonizaţi oficial. Cinstirea sfinţilor, ca expresie a veneraţiei populare, făcută înainte de canonizarea oficială, nu are cum să-L ofenseze pe Dumnezeu, îndată ce sfinţii respectivi au făcut fapte vrednice de cinstire între semenii lor. Creştinii bisericilor primare nu se sfiau să se numească unii pe alţii sfinţi, încă în viaţă fiind, arătând prin aceasta o opţiune ireversibilă în a împlini chemarea lui Dumnezeu: «Fiţi desăvârşiţi şi sfinţi, precum şi Tatăl vostru Cel din ceruri este» (Levitic, 11/44;  Ev. Matei, 5/48; I Petru, 1/16). * Cităm, în continuare, din cursul de Misiologie: „- Sediu: Glodeni, lângă Pucioasa (Jud. Dâmboviţa), unde au construit, după planurile soţilor Zidaru, un templu-ziggurat, în care nu au acces decât cei iniţiaţi. Băiatul soţilor Zidaru (9 ani) moare accidentat sub zidurile noii construcţii. Alături, la câteva sute de metri, s-a înfiripat o «mănăstire» mixtă, sfidând canoanele. Tot aici s-au realizat şi alte anexe: chilii, spaţii de cazare pentru «fraţi» şi «surori», ateliere de «creaţie» etc.“ Informaţia despre „templu“ este intenţionat defectuoasă şi incompletă. Se scoate în evidenţă un aspect minor (contribuţia lui Marian Zidaru, cu cunoştinţele sale de arhitectură, este absolut firească; dimpotrivă, ar fi fost total lipsit de logică dacă s-ar fi apelat cu orice preţ la persoane de specialitate din exterior), ignorându-se deliberat faptul că această construcţie a fost cerută prin Cuvânt ceresc de către Însuşi Dumnezeu, Care a mai şi îndrumat apoi principalele etape din evoluţia lucrărilor. De asemenea, se apelează la exprimări forţate, care se constituie însă în cuvinte-cheie, persuasive: „zigurat“ (transcrierea „ziggurat“ este un artificiu ieftin, menit să-i dea un aer cât mai exotic) sau „cei iniţiaţi“. Se ştie că ziguratul este acel templu monumental mesopotamian, sub formă de piramidă în trepte, alcătuit din suprapunerea de prisme dreptunghiulare din ce în ce mai mici. Or, biserica de la Pucioasa nu este nici monumentală, nici mesopotamiană, iar cele 33 de cupole care alcătuiesc acoperişul nu aduc nici pe departe cu nişte prisme dreptunghiulare. Este evident că aceste „găselniţe“ de limbaj sugerează depărtarea de obiceiurile neaoşe, bătrâneşti, în care bisericile ridicate de săteni erau sărăcăcioase şi simple, iar creştinii, nişte inculţi aflaţi într-o totală ascultare faţă de casta preoţească. În realitate, biserica de la Pucioasa nu are nici o tangenţă cu ziguratele, iar creştinii de acolo nu se consideră nişte iniţiaţi, chiar dacă nu sunt deloc inculţi. Însă specularea morţii accidentale a unui membru al familiei Zidaru nu pare a fi deloc un lucru onest. Să fie relatarea deformată a acestui eveniment atât de atractivă doar pentru că miza pare importantă? În acest mod este sugerată o apropiere convingătoare cu jertfa mitică a Anei, pe care meşterul Manole o aducea pentru desăvârşirea zidirii mănăstirii Argeşului, sau chiar cu topicele Mioriţei, devenită simbolul naţional al nenorocirilor de veacuri abătute asupra poporului român, în zbaterea lui pentru supravieţuire. Moartea lui Simion Zidaru este manipulată aici cu dibăcie, pentru a diaboliza indirect întreaga lucrare de zidire a lăcaşului de cult ortodox de la Pucioasa. Va să zică, iată ce trebuie să pricepem noi: că Dumnezeu S-a supărat pe ambiţioşii Zidari, care voiau să ridice şi ei un turn Babel al secolului XX, şi dacă a văzut că nu-i poate opri din încăpăţânarea lor, le-a dat o palmă de mustrare: le-a luat viaţa propriului lor fiu, şi încă dându-i acestuia moarte năprasnică, sub zidurile turnului aflat în construcţie. Indirect, cititorul va înţelege singur (că doar n-o fi prost!) că acolo, la Pucioasa, nu e lucru curat. În realitate, lucrurile stau cu totul şi cu totul altfel. În primul rând, trebuie aduse câteva corecţii de localizare în timp şi în spaţiu, aşa cum se face de obicei în bancurile despre „Radio Erevan“: - Simion n-a murit chiar pe când se zidea biserica de la Pucioasa (septembrie - noiembrie 1992), ci după vreo cinci ani (prin 1997, luna august); - Simion n-a murit chiar la Pucioasa, dar destul de aproape, la Târgovişte (la distanţă de doar 18 km); - evenimentul n-a avut loc chiar exact „sub zidurile noii construcţii“, asemenea cu jertfa Anei meşterului Manole, ci pe undeva printr-o modestă pivniţă, aflată într-o locuinţă particulară, unde se făceau nişte lucrări de extindere şi amenajare, şi unde băiatul tocmai îşi găsise de joacă; - Simion n-avea chiar 9 ani când a murit, ci vreo 12-13. O micşorare intenţionată cu câţiva anişori a vârstei copilului va creşte însă sensibilitatea cu care cititorul va deplânge „tragica întâmplare“. Să spunem, aşadar, văzând atâtea „trageri de păr“, că „scopul scuză mijloacele“... ?!? Ei bine, două, sau chiar trei pot fi cauzele reale ale morţii lui Simion, dar în nici un caz nu poate fi vorba de o răzbunare a lui Dumnezeu sau de vreo jertfă umană iniţiatică (altă prostie gogonată, susţinută cu mult aplomb de unii detractori mai înverşunaţi ai „fenomenului Pucioasa“): 1. O primă cauză o constituie neglijenţa lucrătorilor din pivniţă, care n-au luat măsuri asiguratorii pentru prevenirea oricărui accident. 2. O a doua cauză o constituie însăşi zburdălnicia ieşită din comun a acestui băiat, care era din fire foarte zglobiu. Un copil mai liniştit nu şi-ar fi căutat de joacă printre zidurile şubrede ale şantierului. 3. În fine, cea mai plauzibilă cauză este situaţia deosebit de complexă şi tensionată care se crease în jurul acestui copil. O tulburare fără precedent apăruse, pe de o parte fiind părinţii copilului, care doreau să-i dea în continuare o educaţie aleasă, dar ferită de tentaţiile periculoase ale lumii, şi pe de alta fiind alte rude şi „prieteni“, care insistau să-l arunce pe copil în valul lumii, cu acea nesăbuinţă pe care ei o numeau curaj, pentru a-l „imuniza“ din vreme pentru viitor. Este evident că Dumnezeu a răspuns mâhnirii părinţilor, care vedeau că propriul lor copil este ameninţat cu distrugerea spirituală, şi l-a luat la El, pentru a-l păstra curat şi a-l aşeza în rândul îngerilor, căci omul care este iubit de Dumnezeu nu este lăsat să piară în lume. Dar vor zice unii şi chiar vor insista cu răutate: „Totuşi, înseamnă că Dumnezeu nu i-a iubit dacă le-a dat o încercare atât de grea, o tragedie ireparabilă“. Dimpotrivă, chiar şi atunci când ne mustră, Dumnezeu este iubirea cea fără de margini. Oare, nu-l iubea Domnul pe Iov, care se ruga îndelung pentru fiii săi? Şi cu toate acestea, pe toţi i-a ridicat Dumnezeu de pe pământ prin moarte năprasnică. Oare, nu-l iubea Dumnezeu pe regele David mai mult decât pe toţi ceilalţi din vremea lui? Şi cu toate acestea, când a hotărât Domnul, a luat de pe pământ viaţa fiului lui David, deşi acesta era abia născut, căci judecăţile lui Dumnezeu sunt mai adânci decât cele ale oamenilor şi nu trebuie ispitite sau puse la îndoială. Creştinii ortodocşi autentici nu se întristează ca cei fără de nădejde atunci când are loc moartea fizică a unui apropiat, şi nu o consideră niciodată ca o pedeapsă, ci se bucură că acesta a ajuns aproape de Dumnezeu. Adesea sfântul apostol Pavel îşi arăta dorinţa de a ieşi mai degrabă din trup, ca să ajungă lângă Domnul. Cei care însă sunt creştini spoiţi şi îşi pun nădejdile toate doar în viaţa aceasta pământească, sunt singurii care au motive serioase să vadă în fiecare moarte o tragedie ireparabilă. Mănăstirea de la Pucioasa nu sfidează canoanele, deoarece este mănăstire de bărbaţi. Creştinele Noului Ierusalim care au iubit viaţa mănăstirească de obşte s-au adunat cu dragoste frăţească într-un aşezământ separat, la Târgovişte. De asemenea, în apropierea mănăstirii există şi case particulare în care trăiesc separat creştini sau creştine, ducând viaţă monahicească de sine. Există şi perioade în cursul anului când, la anumite hramuri şi sărbători, sau pentru lucrul pământului, sau pentru unele zidiri ocazionale, creştinii şi creştinele lucrează duhovniceşte împreună, fără ca prin aceasta să se pună la îndoială moralitatea locurilor şi a obştei. Fireşte că aceia care au un ochi rău văd în aceste întâlniri ceva nepermis, aşa cum, de altfel, critică unii cu subînţeles şi acel obicei al arhiereilor de a se folosi de călugăriţe pentru unele munci casnice sau gospodăreşti. Celelalte precizări care se referă la anexe (chilii şi spaţii de cazare) nu scapă nici ele de corecţia maliţioasă pe care ghilimelele, plasate cu efect, pun sub semnul îndoielii valoarea de adevăr a cuvintelor pe care le încorsetează. Astfel, despre „fraţi“ şi „surori“ trebuie înţeles, probabil, că sunt nişte travestiţi, că doar nu se vor fi pus degeaba acele ghilimele. Cât priveşte atelierele de „lucru“, nici ele nu mai prezintă încredere: cine ştie despre ce „lucru“ o fi vorba? Aşadar, cititorului i se dă de înţeles că acolo nu poate fi vorba de lucru curat. * Cităm, de asemenea, în continuare: „- La început, Virginia şi adepţii ei au avut binecuvântarea arhiereului Irineu Pop Bistriţeanul, care a sfinţit complexul la inaugurare, iar apoi a retractat, rămânând arhiereu-vicar.“ Informaţia este deosebit de preţioasă, deoarece pune adevărul în lumină: tot ce s-a făcut la Glodeni-Pucioasa stă sub pecetea respectării canonice a tuturor cerinţelor care însoţesc ridicarea unui aşezământ bisericesc. Folosirea intenţionată a unor neologisme („complex“, în loc de „mănăstire“; „inaugurare“, în loc de „târnosire“) sugerează însă o îndepărtare de linia tradiţională, ortodoxă, creând o atmosferă descriptivă cu iz modern, neoprotestant, ceea ce nu corespunde întru nimic cu realitatea. Dimpotrivă, tradiţionalismul este cel care caracterizează viaţa din această biserică, dar acest lucru nu a mai fost evidenţiat. Şi aici remarcăm însă unele inexactităţi. Arhiereul Irineu se ataşează de creştinii de Nou Ierusalim pe când Virginia Tudorache nu mai era în viaţă, şi deci nu avea cum s-o mai binecuvinteze. Mai degrabă ea l-a binecuvântat pe arhiereu, ca o sfântă din ceruri, în toţi paşii lui. Cât priveşte informaţia lapidară: „apoi a retractat, rămânând arhiereu vicar“, ea este lipsită de elementare explicaţii care să lămurească împrejurările acestei retractări şi valabilitatea ei. Aici trebuia spus că retractarea nu s-a făcut din proprie iniţiativă, ci a fost obţinută cu forţa, prin inimaginabile presiuni şi ameninţări exterioare, care, din punct de vedere juridic, o anulează ca pe un act silnic, lipsit de acoperire legală. Se sugerează, în schimb, că lepădarea lui s-a făcut doar din interes, ca să scape de ameninţarea caterisirii şi să rămână arhiereu vicar. Irineu a retractat însă din cu totul alte motive: - în primul rând, pentru că a fost forţat, aşa cum am mai spus; - în al doilea rând, ca să-şi dovedească loialitatea faţă de Biserică şi faţă de patriarh. Dacă ar fi fost vorba de a-şi păstra scaunul, apoi se cuvine a arăta că lui i se cuvenea chiar scaunul de episcop titular al Clujului, care tocmai se punea în discuţie în acel Sinod. Or, tocmai pentru a arăta că nu este avid după funcţii şi scaune, arhiereul Irineu n-a mai candidat (şi abia acum putem spune, corect, „rămânând arhiereu vicar“), lăsând cale liberă arhimandritului Anania, care abia aştepta prilejul să devină episcop. * O altă afirmaţie din suportul de curs se referă la Cuvântul lui Dumnezeu: „- Au curajul să publice, atât sub formă de ziar (lunar), cât şi în volum separat, «Cuvântul lui Dumnezeu» - mesaje divine transmise sub formă de «revelaţie deschisă» - atât Virginiei, cât şi urmaşilor ei. Textele provin de la Dumnezeu Tatăl, Hristos, Maica Domnului sau «sfânta» Virginia şi se adresează adepţilor într-un stil predicatorial naiv, cu greşeli de ortoepie supărătoare. Inspiraţia este evidentă după mesaje similare din lumea catolică (Medjugorje). Mesajul lor este, categoric, apocaliptic. Din cuprins: -România = Noul Ierusalim (ţară aleasă a fi izbăvită de urgia Apocalipsei, dar nu pentru ierarhie, care e acuzată de corupţie, ci pentru credincioşii ei.“ Publicarea unui ziar care reflectă o realitate nu este un act de curaj, ci de responsabilitate civică. Este exact ceea ce fac creştinii de la Noul Ierusalim, fără a-şi aroga oarece merite pentru asta şi fără a comercializa „produsul“, deoarece ziarele sunt gratuite. Dimpotrivă, găsirea fondurilor pentru tipărire se dovedeşte adesea a fi pentru ei o încercare dificilă. Cât priveşte conţinutul acestui ziar, el nu poate fi comentat, dacă admitem că aparţine lui Dumnezeu. Cine are dreptul de a-L trage cu ceva la răspundere pe Dumnezeu? Despre Duhul Sfânt se spune că este ca vântul «care suflă unde voieşte» (Ev. Ioan, 3/8). Altfel se pune însă problema dacă plecăm de la premisa că textele din ziar nu aparţin lui Dumnezeu. În acest caz este obligatoriu să formulăm o alternativă credibilă, căci un autor trebuie să existe în orice caz. Şi iată-ne ajunşi la eterna dilemă pentru cei îndoielnici: vorbeşte sau nu Dumnezeu la Pucioasa? Or, tocmai aici teologii se feresc sistematic să se angajeze la o analiză exhaustivă, care să le dea dreptul să se pronunţe. Toate împotrivirile se bazează pe sentimentul exclusivităţii (...avem toată revelaţia trebuincioasă... cine ne mai poate învăţa ceva?...), al sentimentalismului (...Dumnezeu e prea mare ca să Se ocupe cu aşa ceva...), al superficialităţii (...oricum, avem mântuirea asigurată prin jertfa de pe cruce a Fiului...) şi al orgoliului (...avem învăţătura sănătoasă, primită de la apostoli şi păstrată cu sfinţenie în Biserica noastră...). Dacă ar analiza cu atenţie Cuvântul lui Dumnezeu în ansamblul său, teologii moderni ar putea observa diferenţe notabile de stil, tematică şi limbaj, aşa cum găsim, de altfel, şi în Biblie. Dacă în Biblie explicaţia diferenţelor este simplă (autorii cei sfinţi au impus stilul şi personalitatea lor), pentru Cuvântul lui Dumnezeu putem observa la fel de uşor că destinatarii lui (care sunt mereu alţii) impun o abordare diferită. Într-un fel îi vorbeşte Dumnezeu unui ţăran simplu, semianalfabet, şi într-altul Se adresează regelui ţării sau Sinodului Bisericii. Oare, de ce aceste diferenţe nu s-au sesizat? Despre imaginarele greşeli de ortoepie nici nu poate fi vorba, îndată ce ortoepia se referă la pronunţie, şi nu la sintaxa frazei. Era bine dacă ni se dădea totuşi măcar un exemplu, ca să vedem ce a înţeles autorul cursului de Misiologie din ce n-a înţeles. Conexiunea gratuită cu mesajele de la Medjugorje este menită să spulbere impresia de originalitate a textelor, îndată ce despre ele se spune că sunt „inspirate“ din experienţa lumii catolice. Nimic mai fals, căci diferenţa de fond dintre cele două izvoare este zdrobitoare, dar trebuie să ai bună credinţă şi verticalitate ca să observi acest lucru. Scopul este însă atins: „inspiraţiile“ trebuie obligatoriu să aibă în spate unul sau mai mulţi „inspiratori“, şi în felul acesta e rezolvată dintr-un condei şi problema dificilă a stabilirii autorilor textelor: ele trebuie că sunt scrise de nişte persoane oarecare, inspirate într-adevăr, dar nu de sus, din ceruri, ci de pe la vecinii noştri catolici de prin munţii Dalmaţiei. Cei care îi cunosc pe creştinii de la Pucioasa pot afirma cu convingere fermă că asemenea persoane – indivizi „cu condei“, care scriu misive încontinuu, ca nişte apucaţi, de peste cincizeci de ani, fără nici un motiv explicabil şi fără un scop limpede – pur şi simplu nu există. Altceva ar fi însă dacă am crede că textele vin de la Dumnezeu. În acest caz ne-ar fi uşor să acceptăm că doar El poate avea suficiente motive (legate de neîmplinirile oamenilor) şi un scop foarte clar (legat de mântuirea lor), şi de aceea are într-adevăr multe de spus, şi că încă va mai spune multe. Afirmaţia că România este un simbol al Noului Ierusalim ceresc nu trebuie să şocheze pe nimeni. O reîntoarcere întru slavă a Împăratului ceresc, aşa cum este proorocită şi mărturisită în Crezul creştin, tot trebuie să aibă loc undeva; undeva unde Împăratul să fie primit cu bucurie şi cu ramuri înflorite, nu cu huiduieli şi cu pietre. Unde poate fi acel loc? Oare, în Israel, ţara răzvrătirii, a trădării, a războaielor necontenite şi a sângelui? Oare, în vreo ţară îngenuncheată de idolatrie modernă şi de ateism? Oare, în vreo ţară musulmană sau hindusă? Oare, în vreo ţară unde creştinismul de paradă este afişat ca religie de stat? Sau într-o ţară unde încă mai pâlpâie ici-colea flacăra vie a credinţei ortodoxe strămoşeşti? * Câteva referinţe la unele obiceiuri nu sunt nici ele ferite de inexactităţi: „- post continuu, inclusiv duminica şi-n sărbători. Hrana cu alimente curate, necontaminate (nepoluate) - căsătoria albă - port specific: bărbi şi plete lungi (cozi), haine de in şi cânepă - calendarul vechi (în legături cu stiliştii, cu care caută să implanteze schituri în ţară) - şedere la case, nu în blocuri“ Ce înseamnă post? Cine mai posteşte astăzi aşa cum trebuie? Ce atitudine are Biserica faţă de post? Iată câteva întrebări în contextul cărora trebuia abordat şi comentariul despre aşa-zisul „post continuu“ de la Noul Ierusalim. Să remarcăm pentru început că şi în multe alte mănăstiri româneşti nu se mănâncă deloc carne, prin tradiţie locală, fără ca acest frumos obicei călugăresc să scandalizeze pe nimeni. Ba dimpotrivă, mănăstirile cu regim alimentar mai aspru sunt mult apreciate chiar şi de către mireni, care văd în această opţiune un angajament mai serios pe calea desăvârşirii. Pare cu totul deplasat ca tocmai de la un preot să vină sugestia că aşa-zisul „post continuu“ este o caracteristică incriminantă, deosebitoare în rău faţă de largheţea Bisericii cu privire la post. Biserica a procedat cu largheţe fiindcă n-a avut încotro, lăsându-se îngenuncheată adesea de încăpăţânarea omului din lume, care nu vroia să renunţe la poftele lui, iar în prezent face la fel, punându-şi din nou problema unei relaxări şi mai mari a postului. Dar dacă din rândurile ei se ridică oameni râvnitori, care doresc o mai mare austeritate în contextul vremurilor grele care sunt şi care vin, de ce să nu-i încurajeze mai degrabă, şi de ce să nu-i dea de exemplu pozitiv şi altora? Adevăratul post este abţinerea totală de la hrană, pe o anumită perioadă de timp. Ceea ce numim „post bisericesc“, cu abţinere de la unele alimente zise impropriu „de dulce“, este de fapt o adaptare la neputinţele omului de rând. Nu putem vorbi, aşadar, la modul absolut despre un „post continuu“, pentru că el, din punct de vedere strict biologic, nici nu este posibil. Cel care o face însă, urmăreşte exclusiv un efect de imagine (negativă), pentru a incrimina opţiunea unor creştini de a nu consuma niciodată carne (deşi această alegere este perfect normală într-o obşte mănăstirească) drept tendinţă clară de „separatism“. În continuare, din dorinţa obsesivă de a găsi argumente în favoarea „separatismului“ acestor creştini, se scoate în evidenţă opţiunea lor pentru hrana „cu alimente curate, necontaminate (nepoluate)“. Este acesta un lucru rău, care trebuie scos în faţă? Măcar de ar face aşa cât mai mulţi oameni, fie ei creştini sau necreştini. În ceea ce priveşte „căsătoria albă“, trebuie precizat că ea nu se referă la obiceiul unor creştini care, după o anumită vârstă, optează pentru separare exclusiv pentru motivul de a se dedica întru totul vieţii duhovniceşti, ci la acei creştini care în mod deliberat se căsătoresc cu intenţia fermă de a păstra amândoi, pentru restul vieţii, o conduită feciorelnică. Deşi au existat câteva cazuri de acest gen, extrem de puţine, ele au fost expresia unor opţiuni personale şi s-au consumat cu câteva zeci de ani în urmă şi în nici un caz nu s-au constituit într-un model pentru ceilalţi creştini, cu tendinţe de generalizare. Putem afirma că în prezent, teoretic şi practic, acest obicei nici măcar nu există în rândul creştinilor de Nou Ierusalim. Cei din exterior însă, care îl scot în evidenţă ca pe o ciudăţenie, nu fac decât să aducă o nouă argumentaţie falsă în favoarea „separatismului“. Cât priveşte portul creştinesc, el îşi găseşte suport în îndemnurile apostoleşti din sfânta Scriptură. În zilele noastre însă, când mulţi preoţi şi-au ras bărbile fără prea mari probleme de conştiinţă, vrând să fie şi ei în rând cu lumea, hotărârea unor creştini de a fi asemănători cu Hristos şi la chip, nu numai la inimă, pare în ochii moderniştilor cel puţin ciudată, adică tot un fel de „separatism“ sau de „mândrie a smereniei“. Iar în privinţa hainelor sănătoase, alegerea făcută de creştini, la îndemnul Domnului, nu poate fi decât o expresie a înţelepciunii. O poziţie cu totul eronată este exprimată în legătură cu calendarul. Creştinii de la Noul Ierusalim au afirmat dintotdeauna că opţiunea lor pentru calendarul tradiţional este doar o formă de continuitate cu Biserica ortodoxă strămoşească, şi nicidecum cu o Biserică nouă, dizidentă, care se autointitulează „de Răsărit“ şi se autodeclară singura moştenitoare a tradiţiei de dinaintea anului 1924. De aceea, nu există nici un fel de legături între creştinii de la Noul Ierusalim şi cei din Biserica de stil vechi (denumiţi aici în mod ironic „stilişti“), iar informaţia că ar căuta „să implanteze schituri în ţară“ este mincinoasă şi chiar aberantă. Cât priveşte opţiunea creştinilor de a evita, pe cât posibil, locuirea la bloc, ea ţine tot de ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu, care cultivă înţelepciunea românească nativă, şi care caută să aşeze la baza vieţii pământeşti de zi cu zi condiţii cât mai propice pentru o temeinică sporire în viaţa spirituală. Din motive obiective însă, mulţi creştini simpatizanţi ai Noului Ierusalim continuă să trăiască şi astăzi la bloc, uneori în condiţii precare, „italieneşti“, deşi în inima lor apreciază în mod autentic avantajele traiului în căsuţele tradiţionale, româneşti, la care încă nu pot avea acces (în principal, din cauza posibilităţilor lor financiare modeste). * În fine, o referinţă la preocupările colaterale ale creştinilor de la Noul Ierusalim ia în discuţie foarte vag problematica artei creştine: „- Atelierul de creaţie creştin-ortodox, sub patronajul soţilor Zidaru, a imprimat un stil aparte, apocaliptic, în arta religioasă românească, foarte apreciat în ţară şi străinătate.“ Problema este însă deosebit de complexă, aşa încât o interpretare eronată a ei poate creea grave probleme de conştiinţă unor enoriaşi mai sensibili. În ortodoxie se consideră de obicei ca lucrare de artă creştină autentică doar icoana şi crucea, spre deosebire de arta creştină catolică, unde putem întâlni sculpturi superbe chiar în interiorul bisericilor. Cu toate acestea, vom întâlni şi în bisericile ortodoxe catapetesme bogat ornamentate cu motive florale sau cu păsări şi animale, care au tendinţa de a se generaliza, ca stil aparte, şi care sugerează frumuseţea şi bogăţia spirituală a raiului. Alteori vom afla în biserici scaune arhiereşti sculptate cu multă fantezie, în care capete de lei veghează din braţele spătarului, iar labele lor stau de pază în înseşi picioarele scaunului. Nu a existat niciodată vreo opoziţie formală la aceste reprezentări zoomorfe; ba dimpotrivă, ele au fost dintotdeauna apreciate, chiar dacă sectanţii fac adesea consideraţii critice la adresa lor, cu reproşuri făţişe la nerespectarea poruncii a doua din Decalog. Pare absolut normal şi explicabil ca, în acest context de largheţe interpretativă, întâlnit chiar în biserică, artiştii creştini să-şi dezvolte fantezia în tot universul biblic, realizând nu numai splendide tablouri religioase, care completează mesajul vizual al icoanelor, dar şi reprezentări sculpturale, convinşi fiind că nivelul estetic şi de cultură al maselor de credincioşi creştini este deja suficient de ridicat ca să fie exclusă orice deviere către idolatrie. În acest mod se explică şi arta creştină a lui Marian Zidaru: o abordare curajoasă, în stil personal, a paletei plastice, cu teme care vizează frumuseţi sau mesaje ale lumii nevăzute. Marian Zidaru a continuat să exploreze farmecul transcendental în două registre: cel clasic, în care a realizat cruci canonice şi icoane bizantine de o puritate ireproşabilă, şi cel personal, în care şi-a permis să dea o notă de originalitate unor interpretări artistice despre pericope sau personaje biblice. Aşadar, cei care au interpretat arta sa ca o deviere de la tradiţia ortodoxă sau de la erminia creştină, s-au grăbit. Aşa-zisul „stil apocaliptic“ este o simplă exagerare exegetică, fără o acoperire serioasă, îndată ce cartea Apocalipsei este canonică, întrucât aparţine Scripturii, şi conferă în acelaşi mod, ca şi celelalte cărţi canonice ale Bibliei, subiecte perfect abordabile din punct de vedere artistic, pentru artiştii plastici mai curajoşi. Or, Marian Zidaru s-a dovedit a fi unul dintre aceştia. Discursurile explicative ale lui Marian Zidaru, care au însoţit în mod inevitabil orice expoziţie a sa, constituie fiecare în parte simple păreri personale, cu conotaţie religioasă, filozofică şi artistică, şi care îl angajează, în ceea ce priveşte responsabilitatea, exclusiv pe artist. Cei care şi-au permis să-l considere pe Marian Zidaru un fel de purtător de cuvânt al Noului Ierusalim, etichetând aceste discursuri ca fiind „mesaje profetice“, cu conotaţii apocaliptice, sau, şi mai grav, confundându-le cu Cuvântul lui Dumnezeu, la care Marian Zidaru face adesea referinţe ca la un reper de neînlocuit, de asemenea s-au grăbit. Aceste greşeli de interpretare ale unor necunoscători sau chiar ale unor critici de artă au fost însă copios speculate de alţii pentru a anatemiza o presupusă deviere de la ortodoxie, deviere care de fapt nu există: Marian Zidaru a fost şi va rămâne creştin ortodox. De aceea, singurul adevăr care se poate reţine vis-a-vis de Marian Zidaru şi de ucenicii săi din Atelierul de creaţie creştină ortodoxă, este cel afirmat chiar şi în acest curs de Misiologie: ei rămân „foarte apreciaţi în ţară şi în străinătate“. *** Chiar şi cu aceste observaţii de fond, cursul de Misiologie al preotului David Pestroiu rămâne totuşi o plăcută surpriză, căci maniera de abordare a temelor sugerează că el va găsi pe viitor noi resurse interioare şi deci va putea să-şi pună în lucru deschiderea necesară pentru cizelarea inconsistenţelor menţionate în acest eseu. Aşteptăm cu optimism cuvenitele rectificări ale acestora, care să scoată la lumină o nouă versiune a acestui suport de curs, cât mai apropiată de adevăr. Părintele Nicodim