Cine vorbea prin sfânta Virginia?

Motto: «Israele, poporul Meu, nu schimba credinţa ta! Credinţa curată şi nepătată este credinţa ortodoxă şi religia ortodoxă. Amin.» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 21 mai/3 iunie 1974) Vocea contestatarilor O obiecţie minuţios argumentată împotriva autenticităţii duhului proorociei, întâlnit la sfânta Virginia, speculează tocmai maniera neobişnuită de comunicare pe care Dumnezeu a folosit-o pentru a vorbi prin „vasul“ Său ales, sfânta proorociţă Virginia: întotdeauna ea proorocea aflată în somn adânc. Să reproducem, mai întâi, argumentele detaliate, aduse de un profesor al Facultăţii de Teologie, contestatar al sfintei Virginia: «În Ortodoxie nimic nu îngrădeşte libertatea omului. Somnul în care cădea Virginia încalcă voinţa liberă a omului. Lucrarea de mântuire presupune sinergia voinţei lui Dumnezeu şi a omului. Fecioara Maria, când L-a primit pe Mântuitorul în ea, a fost perfect conştientă şi şi-a exprimat liber consimţământul, prin cuvintele: „Iată roaba Domnului“. Virginia pare a fi posedată de un duh care încalcă libera ei voinţă şi gândire, aşa cum se întâmplă cu demonizaţii. Nici aceştia nu ştiu ce fac şi ce zic, iar când îi slăbeşte diavolul, nu-şi amintesc ce s-a întâmplat cu ei. Numai acest semn, şi ar fi suficient să nu mai dai credibilitate cuvintelor acestei femei, oricare ar fi ele. Aşa se povesteşte în Pateric despre un călugăr pe care-l scula diavolul noaptea la rugăciune, până când l-a epuizat fizic. Abia apoi a mărturisit duhovnicului că un „înger“ nu-l lasă noaptea să se odihnească suficient. În concluzie, dacă această lucrare ar fi fost de la Dumnezeu, voinţa liberă şi conştienţa proorociţei Virginia nu ar fi fost alterate». Dumnezeu nu este oficial Sfânta Scriptură oferă numeroase exemple din care rezultă că maniera de comunicare dintre Dumnezeu şi om nu a fost niciodată stereotipă şi convenţională, iar voinţa liberă a omului n-a fost nicicând încălcată. Însăşi căldura paternă cu care vorbeşte astăzi Tatăl ceresc elimină orice suspiciune de acest gen: «Moise a fost credincios în casa Tatălui Meu, întru lucrarea Tatălui Meu, dar n-a fost oficial. Eu, iarăşi, la fel am fost casei Tatălui Meu, care nu este de pe pământ. Apostolii Mei erau căutaţi de toţi cei de atunci ca să fie stârpiţi pentru că nu erau trecuţi în rândul celor cu drepturi după lege. Şi iată aceştia mai mici dintre ei, care sunt scrişi în Carte că vor fi în vremea aceasta; pentru că este scrisă în prooroci lucrarea aceasta, şi cele cereşti nu pot fi înţelese de oficialii vremurilor, cei cereşti nu sunt promovaţi de cei de pe pământ, căci Duhul Sfânt suflă unde voieşte şi Domnul nu poate să fie mărginit de cei de pe pământ» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 3/16 iulie 1992). Pe parcursul descoperirilor pe care le primea de la Dumnezeu în insula Patmos, sfântul Ioan Evanghelistul afirma despre sine că: 1. Scrie ceea ce a primit prin înger (v. Apocalipsa, 1/1), de la cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu (v. Apocalipsa, 1/4) şi de la Domnul Iisus Hristos (v. Apocalipsa, 1/5). Aşadar, scrierea, ca act fizic, este posterioară descoperirii, şi nu concomitentă cu ea. Deşi în timpul revelaţiei apar îndemnuri imperative: «Scrie!» (Apocalipsa, 19/9; 21/6), acestea au, mai degrabă, scopul de a întări responsabilitatea şi angajamentul proorocului Ioan de a scrie întocmai şi îndată ce revelaţia va lua sfârşit. Deci Ioan nu scria concomitent cu primirea descoperirii, ci ulterior acesteia, pentru a fi eliberat pe durata revelaţiei de riscul participării conştiente, active, a trupului, prin simţurile sale fragile şi limitate. 2. Afirmă că era «în duh» (v. Apocalipsa, 1/10). Deci, nu era «în trup». Această stare specială substituie porţile simţurilor trupului, cu altele, corespondente, ale duhului. Ioan «vede», dar nu cu ochii (v. Apocalipsa, 1/12); Ioan «aude», dar nu cu urechile (v. Apocalipsa, 1/10). 3. Văzând pe Dumnezeu, cade la picioarele Lui ca un mort (v. Apocalipsa, 1/17 – sublin. ns.). O confirmare în plus a detaşării de trup şi a percepţiei speciale, extrasenzoriale, „scrierea“ rămânând ca obligaţie posterioară. 4. Este chemat la cer şi răspunde chemării, dar nu în trup, ci în duh (v. Apocalipsa, 4/1-2). Unde rămâne trupul lui? Fără îndoială, pe pământ, într-o stare asemănătoare cu cea prin care trecea sfânta Virginia când primea cuvântul lui Dumnezeu. 5. A plâns mult (v. Apocalipsa, 5/4), dar în duh, căci era cu duhul în ceruri. 6. A văzut şi a auzit (v. Apocalipsa, 5/11; 6/1; 7/4; 8/2; 10/1), dar tot în duhul. 7. A vorbit cu îngerul (v. Apocalipsa, 10/9). 8. «A mâncat» o cărticică, cu gura şi cu pântecul (deşi era în duhul!). Viziunea aceasta este pur simbolică, arătând darul proorociei speciale pe care l-a primit (v. Apocalipsa, 10/10-11). 9. A primit trestia de măsurat (v. Apocalipsa, 11/1) Biserica lui Dumnezeu, din cer (v. Apocalipsa, 11/19). După toate acestea apare o schimbare radicală în plan temporal, duhul lui Ioan fiind transportat într-un viitor ales cu precizie de către înger. 10. A privit din cer desfăşurarea urgiilor aduse pe pământ de cei şapte îngeri ai mâniei (v. Apocalipsa, cap.16). 11. A căzut cu faţa la picioarele îngerului, ca să i se închine, dar a fost oprit de două ori (v. Apocalipsa, 19/10; 22/9). 12. A fost ridicat cu duhul pe un munte mare şi înalt, de unde i s-a arătat Cetatea Sfântă, Noul Ierusalim (v. Apocalipsa, 21/10), pogorâtă de la Dumnezeu, din cer. 13. A fost purtat (plimbat) cu duhul pe uliţele cetăţii (v. Apocalipsa, 22/1-2) şi i s-a arătat strălucirea ei. 14. A fost îndemnat să nu pecetluiască cuvintele proorociei cărţii Apocalipsei, arătându-i-se că proorociile rămân deschise (v. Apocalipsa, 22/10). Aşadar, nici o indicaţie despre aşa-zisa „conştiinţă trează“ a proorocului, care devine vas al proorociei. Mai degrabă, totul s-a petrecut în extaz, în transă, într-o disociere temporară, dar profundă, între trup şi duh. A simţit Ioan cu trupul ceva din lumea materială pe perioada revelaţiei? Desigur că nu. Am văzut că simţurile lui transfigurate operau într-o lume transcendentală, cea nevăzută, unele planuri fiind plasate temporal la mai mult de două mii de ani depărtare. Alterarea, chiar şi parţială, a facultăţilor senzoriale, în prezenţa Fiinţei divine, este întâlnită şi în alte ocazii. Glasul care vine din cer Saul, pe calea Damascului, a auzit glas din cer, dar nu vedea pe nimeni (v. Faptele Apostolilor, 9/8); asemenea şi ceilalţi oameni care mergeau împreună cu el. Această stare de orbire temporară s-a păstrat în continuare la Saul, dar nu şi la ceilalţi. Petru, rugându-se în cetatea Iope, a avut viziunea «în extaz» (aceste cuvinte arată o stare specială, diferită de luciditatea obişnuită, cotidiană) (v. Faptele Apostolilor, 11/5), primind îndemnuri care de la prima vedere îi stârneau împotriviri. Pavel primeşte vedenie în vis: un macedonean îl solicită să treacă în Macedonia să-i ajute (v. Faptele Apostolilor, 16/9), şi înţelege cu inima că îi vorbeşte Domnul (deşi nu avea nici un criteriu raţional de discernământ pentru a fi sigur că mesajul vine de la Dumnezeu, şi nu de la diavol). Petru este scos din închisoare de un înger, într-o stare care s-ar putea numi „hipnotică“ – «nu ştia că ceea ce s-a făcut prin înger este adevărat, ci i se părea că vede o vedenie» (Faptele Apostolilor, 12/9). Abia după eliberare Petru, «venindu-şi în sine» (Faptele Apostolilor, 12/11), înţelege cu adevărat că Domnul a trimis pe îngerul Său ca să-l scoată din mâna lui Irod. Situaţia era atât de incredibilă încât s-a prelungit şi la întâlnirea cu ucenicii, care credeau mai degrabă că este «îngerul lui» (v. Faptele Apostolilor, 12/15). Este un caz tipic în care conştiinţa de sine a alesului lui Dumnezeu trece pe plan secund. El execută maşinal toate ordinele îngerului, fără a-şi pune problema unei „înşelări“ posibile din partea duhurilor vrăjmaşe. Ce s-ar fi întâmplat dacă se îndoia sau dacă s-ar fi opus? Vorbind cu smerenie despre sine, fără a-şi dezvălui identitatea, sfântul apostol Pavel afirmă în Epistola a II-a către Corinteni că a fost răpit până la al treilea cer în urmă cu paisprezece ani, dar nu ştie de a fost în trup sau fără trup (v. II Corinteni, 12/2-4). O atât de flagrantă neconcordanţă între importanţa descoperirilor (despre care zice că «nu îi este îngăduit omului să le rostească») şi starea de incertitudine a facultăţilor spirituale proprii, nu se justifică decât într-un singur mod: Dumnezeu a modificat radical simţirea lui Pavel, astfel ca percepţiile sale extrasenzoriale să poată fi asimilate fără şocuri, fără violentarea porţilor simţurilor, obişnuite să lucreze în parametri normali, biologici, cu limitările de rigoare. De aceea el afirmă că «a auzit» cuvinte care nu se pot rosti. Până şi intensitatea mesajelor auditive sau vizuale trebuia modelată, spre a nu distruge fizic receptorii biologici. Când nu s-a procedat aşa, din motive speciale, efectele au fost impresionante: Saul din Tars orbeşte (temporar) atunci când Dumnezeu în mod intenţionat vrea s-o facă pentru a-l scutura din starea sa de orbire spirituală (v. Faptele Apostolilor, 9/8); străjerii mormântului lui Iisus, văzându-l pe înger, s-au cutremurat şi au căzut ca nişte morţi (v. Ev. Matei, 28/4); la Schimbarea la Faţă, ucenicii, auzind glas din cer, «au căzut cu feţele la pământ şi s-au înspăimântat foarte tare» (Ev. Matei, 17/6). Iezechiel este dus cu duhul în mijlocul unui câmp plin de oase omeneşti şi este purtat împrejurul lor. Ele erau «foarte multe pe faţa pământului» (Iezechiel, 37/2). El prooroceşte, la îndemnul Domnului, şi oasele se alătură şi se încheagă, alcătuind trupuri (v. Iezechiel, 37/8). Apoi prooroceşte şi cheamă Duhul din cele patru vânturi, şi trupurile înviază (v. Iezechiel, 37/10). Acest scenariu este imaginar, sau Iezechiel a trăit (în duhul) o realitate vie? Este aceasta o repetiţie generală, sau cumva un salt peste timp? Ce se poate spune cu certitudine este că „ieşirea din trup“ arată că simţurile lui Iezechiel sunt amorţite sau adormite sau suspendate temporar. Altminteri, Iezechiel n-ar fi putut percepe, cu toată forţa duhului lui, realitatea vie a viziunii şi mesajul ei. Vise de noapte şi tălmăcirea lor O modalitate uzuală prin care Dumnezeu comunică omului voinţa Sa şi pe care o întâlnim consemnată atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, este visul. Avraam primeşte cuvântul lui Dumnezeu în vis: «...fost-a cuvântul Domnului către Avram noaptea, în vis, şi a zis: „Nu te teme, Avrame, că Eu sunt scutul tău, şi răsplata ta va fi foarte mare“» (Facerea, 15/1). «Şi a crezut Avram pe Domnul şi i s-a socotit aceasta ca dreptate» (Facerea, 15/6). Şi tot în vis, în somn greu, însoţit de întuneric şi frică mare (v. Facerea, 15/12), primeşte Avraam de la Dumnezeu proorocie asupra urmaşilor săi. Iacov visează o scară sprijinită de pământ şi cu vârful atingând cerul. Domnul Însuşi, aşezat la capătul scării, îl binecuvintează pe el şi pe urmaşii lui, şi prin aceştia, pe toate neamurile pământului (v. Facerea, 28/12-15). Iacov a crezut. El nu şi-a pus problema să-L legitimeze pe Cel Care îl binecuvânta pentru a evita astfel o eventuală înşelare. Tot Iacov visează un înger care-l îndeamnă să se scoale, să părăsească ţinutul în care se afla şi să meargă în pământul său de naştere (v. Facerea, 31/11-13). Din nou Iacov a crezut. El a ascultat necondiţionat de înger. Samuel este chemat pe nume, în vedenie de noapte, de glasul Domnului (v. I Regi, 3/4), dar Samuel «nu cunoştea atunci glasul Domnului, şi cuvântul Domnului nu i se descoperise încă» (I Regi, 3/7). Cu toate acestea, pentru Samuel această „necunoaştere“ nu a reprezentat un impediment. El a crezut că i-a vorbit Dumnezeu, şi i-a povestit şi preotului Eli vedenia, cu de-amănuntul (v. I Regi, 3/18). Saul, împotrivindu-se cu tenacitate lui Dumnezeu, ajunge la mare strâmtorare, înspăimântându-se şi tulburându-se inima lui (v. I Regi, 28/5). Abia atunci s-a hotărât să-L întrebe pe Domnul, «dar Domnul nu i-a răspuns nici în vis, nici prin Urim, nici prin prooroci» (I Regi, 28/6). Bătrânul Iosif primeşte în vis pe îngerul Domnului, care i se arată şi îl îndeamnă să fugă în Egipt, cu Maria şi cu Fiul său (v. Ev. Matei, 1/20-25). Şi iar i s-a arătat în vis îngerul, îndemnându-l să se întoarcă în pământul lui Israel (v. Ev. Matei, 2/19-21). E lesne de presupus ce s-ar fi întâmplat dacă Iosif s-ar fi îndoit că îngerul i-a vorbit în vis în numele lui Dumnezeu. Credinţa lui Iosif a fost mai presus de îndoiala că ar putea fi o înşelare de la diavolul. O situaţie aparte o întâlnim când visele care vin de la Dumnezeu au ca destinaţie persoane oarecare, care nu sunt prooroci şi nici măcar nu au vreo tangenţă cu sfinţenia. Sunt aceste vise mai puţin credibile? Iosif tâlcuieşte două vise primite concomitent de mai-marele pitar şi de mai-marele paharnic, sfetnici de seamă ai regelui Egiptului, arătându-le indirect, prin tâlcuirea lor, că ele reprezintă mesaje de la Dumnezeu: «Oare, tâlcuirile, nu sunt ele de la Dumnezeu? Spuneţi-mi, dar, visele voastre!» (Facerea, 40/8). Faraon visează un vis pe care Iosif i-l tâlcuieşte, arătându-i că este de la Dumnezeu: «Nu eu, ci Dumnezeu va da răspuns pentru liniştirea lui Faraon» (Facerea, 41/16). Proorocul Daniel, în afară de visele sale proprii (v. Daniel, cap. 7), tălmăceşte şi două vise ale lui Nabucodonosor (v. Daniel, cap. 2 şi 4), ca pe nişte proorocii autentice, venite de la Dumnezeu. Ghedeon este îndemnat de către Domnul să asculte dialogul dintre doi oşteni oarecare, aflaţi de strajă în tabără, prin care unul povesteşte un vis, iar celălalt îl tălmăceşte: «Auzind povestirea visului şi tălmăcirea lui, Ghedeon s-a închinat Domnului» (Judecătorii, 7/15). Solomon Îl primeşte în vis pe Dumnezeu, de la Care cere în dar «minte pricepută, ca să asculte şi să judece poporul şi să deosebească ce este bine şi ce este rău» (III Regi, 3/9), iar Dumnezeu îi dă nu numai înţelepciune cerească, ci şi bogăţie, slavă şi viaţă îndelungată, ca răsplată pentru smerenia sa (v. III Regi, 3/12-14). Demonul îndoielii promovează înşelarea demonicească Visele, aşadar, sunt o modalitate curentă de comunicare între Dumnezeu şi om. În mod firesc, se pun însă două întrebări: 1. Care vise sunt de la Dumnezeu, şi care nu? 2. Este încălcată prin această modalitate de comunicare voinţa conştientă şi liberă a omului? La prima întrebare s-a răspuns deja parţial când s-a arătat cum credinţa lui Avraam, a lui Iacov, a lui Samuel şi a lui Iosif au fost mai presus de îndoiala lor, privind eventuala înşelare de la diavolul. S-ar mai putea adăuga că, fiind vorba de o lucrare dumnezeiască, în mod sigur Dumnezeu adaugă la credinţa din fire a omului darul credinţei şi puterea de a nu se îndoi. Altminteri, omul nu ar putea niciodată doar cu propriile sale puteri şi cu credinţa din fire să se raporteze în mod corect la Adevăr. Dimpotrivă, Dumnezeu deschide mintea celor ce primesc proorociile şi le sporeşte darul credinţei. Astfel, despre proorocul Daniel se relatează că, urmare rugăciunilor sale fierbinţi, este întâmpinat de îngerul Gavriil, care i-a grăit zicând: «Daniele, chiar acum am sosit ca să-ţi deschid mintea» (Daniel, 9/22). A doua întrebare se leagă de argumentele formulate de necredincioşi pentru întărirea obiecţiilor privind „încălcarea voinţei libere a sfintei Virginia“, „sinergia voinţei lui Dumnezeu şi a omului“ şi presupusele „sfaturi bune pe care le-ar da diavolul“. Dacă acceptăm aceste ipoteze, va trebui să admitem că toate visele prezentate mai sus, culese din sfânta Scriptură, sunt mostre de încălcare flagrantă a voinţei libere a omului de către Dumnezeu, şi, eventual, de înşelare demonică. Apelând la starea onirică a omului şi folosind-o, Dumnezeu Se lasă acuzat, în mod conştient, de atitudine dictatorială şi de sperjur. În aceste circumstanţe omul pare a fi manevrat ca o marionetă care urmează să execute orbeşte nişte îndemnuri primite în stare de transă hipnotică şi cărora nu li se poate împotrivi. Ar reieşi, totodată, că Dumnezeu alege în mod special această cale, când omul este doborât de somn, pentru ca să-Şi impună fără replică voinţa Sa. Cei care confundă libertatea cu libertinajul se vor întreba retoric: „Unde mai este voinţa liberă, promisă de Dumnezeu?“. Ei se tem că vor pierde partea ce le revine din „sinergia voinţei lui Dumnezeu şi a omului“ fără a se întreba mai întâi dacă şi-au dobândit demnitatea de a colabora direct cu Dumnezeu, căci «Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har» (I Petru, 5/5). Dacă se tem, pot fi liniştiţi. Întâi, Dumnezeu are şi alte metode de comunicare în care voinţa liberă a omului nu poate fi pusă la îndoială. Dimpotrivă, Dumnezeu e nespus de cooperant şi de concesiv cu cei drepţi. Avraam, spre exemplu, reuşeşte să obţină de la Dumnezeu prin dialog o micşorare tenace şi consistentă a numărului de oameni drepţi prin care s-ar fi putut salva condiţionat cetatea Sodomei: de la 50 la 45, apoi la 40, apoi la 30, apoi la 20 şi, în fine, la 10. Dar, din păcate, nu s-au găsit nici măcar zece drepţi prin care să se salveze cetatea Sodomei (v. Facerea, 18/23-33). Apoi, Dumnezeu propune, nu impune. Cei care au primit visele puteau foarte bine să creadă în ele sau nu. Tot aşa este şi în ce priveşte comunicările primite de oameni prin sfânta Virginia: nimeni nu impune cu forţa ca ele să fie crezute. Însă dacă tot pretindem că sfânta Scriptură este de la Dumnezeu şi dacă, citind în ea, găsim că Dumnezeu comunică omului şi prin starea de somn, nu numai prin cea de veghe, va trebui să admitem că argumentele de genul: „Somnul în care cădea Virginia încalcă voinţa liberă a omului“, sunt infantile, tendenţioase şi, până la urmă, false. Denigratorii sfintei Virginia au atacat cu precădere starea ei de neparticipare activă la comunicările Domnului, numind-o „posedare“ şi afirmând că este nefiresc ca Dumnezeu să adoarmă – fie şi temporar – conştiinţa unui prooroc. Demonul îndoielii nu ezită s-o acuze pe sfânta Virginia că promovează, chiar şi indirect, „înşelarea demonicească“. Sfânta Scriptură consemnează însă exemple întru totul similare. Sfântul prooroc Iezechiel afirmă despre sine că, fiind căzut cu faţa la pământ şi auzind glas (de la cineva necunoscut!), a intrat în el un duh (v. Iezechiel, 2/2; 3/24) care l-a sculat în picioare şi l-a avertizat să-l asculte şi să nu fie îndărătnic. Apoi, duhul l-a obligat să mănânce o hârtie (v. Iezechiel, 3/3), l-a ridicat (v. Iezechiel, 3/12), l-a luat şi l-a dus la Tel-Aviv (v. Iezechiel, 3/14), unde a rămas şapte zile în extaz. Şi aceasta a fost o „posedare“ de la acel duh? Filip este purtat cu trupul de Duhul Domnului şi mutat din faţa famenului etiopian până la Azot (v. Faptele Apostolilor, 8/39-40). O altă „posedare“? A fost Filip rugat să-şi dea acordul pentru această „mutare“? Tot sfânta Scriptură ne arată că diverse alterări ale simţurilor şi, în particular, pierderea conştiinţei de sine, sunt stări fiziologice fireşti, care apar şi însoţesc evenimente exterioare suprafireşti, cum ar fi apropierea fizică de Dumnezeu, vederea strălucirii Sale sau simpla auzire a vocii Sale. Proorocul Daniel mărturiseşte (v. Daniel, 10/8) cum o vedenie dumnezeiască îl slăbeşte de puteri. Tot Daniel, relatând despre o vedenie cu înger, îşi descrie emoţia puternică ce însoţeşte propriile simţiri, astfel: «Şi când vorbea cu mine, stam înmărmurit, cu faţa la pământ» (Daniel, 8/18, Biblia, ediţia 1998); «Şi când vorbea cu mine, stam aiurit, cu faţa la pământ» (Daniel, 8/18, Biblia, ediţia 1944); «Şi când vorbea cu mine, am căzut în letargie, cu faţa la pământ» (Daniel, 8/18, Biblia T.O.B., ediţia LE CERF, 1992); «Şi pe când el vorbea cu mine, eram într-un somn adânc, cu faţa la pământ» (Daniel, 8/18, Biblia Holy Bible, ediţia 1901); «Şi pe când vorbea cu mine, stam uluit, cu faţa la pământ» (Daniel, 8/18, Biblia, ediţia IL CERCHIO, 1990). Toate versiunile de mai sus, deşi prezintă diferenţe de nuanţă substanţiale, sugerează că proorocul intra într-o neobişnuită detaşare care trece, în interpretarea traducătorilor, de la registrul minor (uluire) la disponibilizarea totală (somn adânc, letargie). Proorocul devine de-a dreptul un simplu „vas“ care se oferă spre a fi umplut cu hrana duhovnicească ce va fi apoi dăruită oamenilor. Poate fi atunci imputată starea sa de participare pasivă, cu termeni tendenţioşi, precum „încălcare a voinţei libere“ sau, de-a dreptul, cu „posedare“? Până la urmă, adevăraţii prooroci îşi exprimau voinţa liberă printr-o totală disponibilizare anticipată, expresie a dăruirii şi a dragostei lor de Dumnezeu. Acest gest unic devenea expresia acceptării perene, definitive chiar, de a fi servi ascultători întru totul faţă de Dumnezeu. A le cere mai mult înseamnă a propune cu îndrăzneală imixtiunea lor în cuvântul lui Dumnezeu şi, în consecinţă, alterarea acestuia. Această alternativă este însă întru totul inacceptabilă, căci proorocul care şi-ar permite aşa ceva ar fi automat decăzut din drepturi în categoria proorocilor mincinoşi. Despre ce „voinţă liberă“ poate fi vorba atunci când urmează a se vesti poporului o proorocie? Atât ea, cât şi sus-amintita „sinergie de voinţă“ rămân simple juxtapuneri de cuvinte, care exprimă retorica ieftină, speculativă şi sforăitoare a celor care au curajul de a se război cu Însuşi Dumnezeu. Responsabilitatea primirii mesajelor de către prooroci este atât de mare încât lasă uneori urme adânci în starea firească de echilibru a primitorului: «Şi eu, Daniel, am fost istovit de puteri şi am căzut bolnav câteva zile» (Daniel, 8/27). Slăbiciunile acestea sunt, aşadar, interioare, intrinseci firii omeneşti. Ele nu vin din exterior, ci se constituie ca o formă reflexă de apărare faţă de impresia adâncă, produsă de măreţia Persoanei dumnezeieşti, Care aduce mesajul. Dimpotrivă, tocmai această Persoană este Cea Care întăreşte şi reabilitează psihic şi fizic pe cel afectat. Dumnezeu lucrează asupra proorocilor Săi ştergând slăbiciunile lor şi împlinindu-le cu tărie lipsurile trupeşti. Spre exemplu, un caz tipic de afazie, întâlnit la proorocul Daniel («Şi pe când grăia cu mine astfel de cuvinte, mi-am întors privirea spre pământ şi am rămas ca un mut»), este vindecat îndată de către înger: «Acela Care avea înfăţişarea Fiului Omului S-a atins de buzele mele; atunci am deschis gura mea şi am grăit. [...] S-a atins iarăşi de mine [...] şi mi-a dat tărie» (Daniel, 10/15-19). Proorocul Isaia se crede pierdut pentru că L-a văzut cu ochii pe Domnul Savaot, dar primeşte în templu curăţirea păcatelor sale şi este întărit de unul din serafimi, care-i apropie de buze un cărbune aprins, luat cu cleştele de pe jertfelnic (v. Isaia, 6/7). Preotul Zaharia rămâne mut, ca o consecinţă directă a propriilor sale slăbiciuni: frica (v. Ev. Luca, 1/12) şi puţinătatea credinţei (v. Ev. Luca, 1/18). El continuă însă să proorocească mai departe prin semne (v. Ev. Luca, 1/22), şi abia după ce scrie pe tăbliţă numele fiului său, Ioan, «îndată i s-a deschis gura şi limba şi vorbea binecuvântând pe Dumnezeu» (Ev. Luca, 1/63). Sfânta Scriptură arată prin cuvintele: «toţi s-au mirat» (Ev. Luca, 1/63) şi «frica i-a cuprins pe toţi care locuiau împrejurul lor» (Ev. Luca, 1/65) că starea particulară de pierdere a integrităţii psihice la Zaharia (afazie, vindecată apoi din exterior prin voia Domnului) se constituie ea însăşi într-un mesaj ceresc de avertisment, care ilustrează nu numai puterea lui Dumnezeu şi pedeapsa pe care El o îngăduie pentru necredinţă, dar mai ales fragilitatea „vaselor“ alese de Dumnezeu, adică a proorocilor prin care Domnul Îşi comunică voinţa Sa. Nu prin demnitatea preoţească a primitorului se legitimează mesajele transmise de către Dumnezeu şi nici prin elocvenţa de limbaj a proorocului care vesteşte poporului cuvântul lui Dumnezeu, ci prin însăşi puterea lui Dumnezeu, care se evidenţiază prin contrast cu slăbiciunile şi stângăciile „vaselor“ Sale prooroceşti. În cazul de faţă, amuţirea şi apoi tăcerea prelungită, impusă preotului Zaharia ca o consecinţă firească a propriilor sale îndoieli, este mai convingătoare decât orice strigăt de bucurie sau de uimire. Moise, care era gângav, vorbea poporului prin gura fratelui său, Aaron, aşa cum hotărâse Domnul: «Va grăi el poporului în locul tău, vorbind pentru tine, iar tu îi vei fi grăitor din partea lui Dumnezeu» (Ieşirea, 4/16). Proorocul Ieremia, fiind încă tânăr, încearcă să fugă de chemarea la proorocie: «O, Doamne Dumnezeule, eu nu ştiu să vorbesc, pentru că sunt încă tânăr» (Ieremia, 1/6). Domnul însă îl întăreşte, investindu-l cu darul proorociei: «Eu sunt cu tine ca să te izbăvesc. [...] Şi Domnul mi-a atins gura şi mi-a zis: „Iată, am pus cuvintele Mele în gura ta!“» (Ieremia, 1/8-9). Despre ce „participare conştientă“ mai poate fi vorba, chiar treaz fiind, când proorocului i se pune în gura sa hrana din cer, cuvântul Domnului? El trebuie doar s-o primească şi s-o împartă, proaspătă şi fierbinte, oamenilor. Ca şi în starea de vis, contribuţia personală a proorocului aflat în trezie (exceptând dăruirea sa anticipată, totală şi fără rezerve de îndoială în suflet) este irelevantă. A dat vreodată diavolul sfaturi bune? S-a mai adus aici ca argument, în eventualitatea admiterii (ca ipoteză posibilă) posedării de către diavol a celor ce nu sunt în stare de veghe, că diavolul ar putea „da sfaturi bune, în aparenţă, până l-a făcut pe om să aibă încredere în el“. Apoi, pentru a ilustra caracterul înşelător al acestei conduite de circumstanţă, s-a amintit o povestire din Pateric, care susţine această teză. Să observăm însă că dacă acceptăm această paradigmă, atunci disimularea din comportamentul diavolului va fi în mod obligatoriu o manevră temporară. Până la urmă, pentru a culege roadele ostenelii sale, diavolul tot „îşi va da arama pe faţă“. Mai devreme sau mai târziu el va exploata în mod vizibil şi nemilos roadele înşelăciunii sale. Spre exemplu, diavolul mândriei se dezlănţuie crunt asupra celor şapte fii ai arhiereului Scheva, care cutreierau lumea şi care au încercat fără trimitere să scoată demoni în numele Domnului: «Şi sărind asupra lor omul în care era duhul cel rău şi biruindu-i, s-a întărâtat asupra lor, încât ei au fugit goi şi răniţi din casa aceea» (Faptele Apostolilor, 19/13-16). Dacă ar fi altfel, adică dacă diavolul s-ar limita la a da sfaturi bune în mod perpetuu, atunci el s-ar transforma fără voie în cel mai longeviv şi mai neobosit apostol al lui Hristos. Acest lucru este însă inacceptabil: «Dacă satana scoate pe satana, s-a dezbinat în sine; dar atunci, cum va dăinui împărăţia lui?» (Ev. Matei, 12/26). Or, în cazul proorociei de la Pucioasa (în cei cincizeci de ani de propovăduire neîntreruptă a cuvântului lui Dumnezeu, prin care se promovează roadele pocăinţei şi ale umilinţei, lepădarea de sine, sfintele Taine, duhul de biserică, preacinstirea Maicii Domnului, cinstirea sfinţilor, a sfintei cruci şi a sfintelor icoane, respectul faţă de preoţie, iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, împărăţia cerurilor şi a doua venire a lui Hristos) nu apare nici cel mai mic accent reverberant, nici o inflexiune în linia neabătută pe care merge lucrarea de propovăduire tenace a adevărurilor creştine fundamentale, în versiunea lor genuină, prin trăirea autentic creştină a celor care împlinesc cuvântul lui Dumnezeu: «Îi veţi cunoaşte după roadele lor» (Ev. Matei, 7/16). Să mai aşteptăm câţiva ani? Detractorii pretind că nu e nevoie, ei afirmând, fără să demonstreze, că înşelarea diavolului e cât se poate de evidentă. Cu ce ochi pizmaşi au văzut ei acest lucru? Este aici dezvăluită mai degrabă neputinţa celor ce se simt părăsiţi de către Dumnezeu din cauza păcatelor lor. Ei nu admit că Duhul lui Dumnezeu suflă unde voieşte, alegând temple curate şi împodobite, oameni sfinţi în care să Se sălăşluiască. Pentru ei se potriveşte acel proverb: „Vulpea care nu ajunge la struguri zice că sunt acri“. Cât să mai aşteptăm, aşadar, până ce presupusa înşelăciune a diavolului îşi va arăta concret şi la vedere „roadele“, pentru ca să le putem da, în sfârşit, dreptate celor care astăzi calomniază gratuit cuvântul lui Dumnezeu şi pe sfânta Virginia? Proorocii vor lua plată de prooroci În mod sigur, proorocii din toate timpurile au fost mereu neînţeleşi, marginalizaţi, prigoniţi, dar au rămas, în acelaşi timp, de nestăvilit, căci ei nu lucrau singuri, ci Duhul lui Dumnezeu lucra peste ei şi prin ei: «Cuvântul Domnului s-a prefăcut în ocară pentru mine şi în batjocură zilnică [...], dar iată, era în inima mea ceva ca un fel de foc aprins, închis în oasele mele, şi eu mă sileam să-l înfrânez, şi n-am putut» (Ieremia, 20/9); «Iată, vasul Meu (sfânta proorociţă Virginia – n.r.) are să călătorească astăzi la doctor. Acum se va scula, şi are să plângă amar de durerea ce o suferă din cauza loviturilor ce le-a primit în tren. A fost lovită peste cap cu pumnii, peste gură cu palmele, peste plămâni, coastele îi sunt aproape frânte, căci a fost târâtă pe jos şi au băgat-o într-o cameră la gară, şi acum o duc la doctori. Dar ferice de ea, că mare plată va lua în împărăţia Mea, când voi veni, căci va fi printre proorocii Mei» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 21 aprilie/4 mai 1958). Dar proorocii vor lua plată de prooroci: «Cine primeşte prooroc în nume de prooroc, plată de prooroc va lua, şi cine primeşte un drept în nume de drept, răsplata dreptului va lua» (Ev. Matei, 10/41). Din exemplele date mai înainte reiese cu prisosinţă că Dumnezeu îngăduie ca aleşii Săi, proorocii, să treacă prin stări speciale, suprafireşti sau chiar nefireşti dacă e cazul, pentru a-i transforma din vase fragile în vase trainice, nevulnerabile, capabile să împlinească exact şi deplin misiunea de vestire a cuvântului lui Dumnezeu. În ceea ce o priveşte pe sfânta Virginia, ţinând seama şi de împrejurările istorice şi politice în care s-a dăruit Domnului ca vas de proorocie, era necesar să se facă o distincţie netă între duhul omului şi Duhul lui Dumnezeu. Chiar şi aşa, mulţi neîncrezători se îndepărtau clătinând din cap. Dacă proorociile rostite prin sfântaVirginia s-ar fi făcut în stare de veghe, vasul lui Dumnezeu ar fi fost sfărâmat în bucăţi, cu furie revoluţionară. Dar aşa, curiozitatea, neîncrederea şi misterul i-au temporizat pe călăi, care au ales calea experimentului. Aici ei au excelat prin ingeniozitate malefică, supunând-o pe sfânta Virginia la teste dureroase şi înjositoare; dar Dumnezeu a întărit vasul Său în aceste încercări tocmai prin detaşarea lui în extrasenzorial. A fost soluţia unică pentru a o păstra pe sfânta Virginia în viaţă atunci şi acolo unde imaginaţia diabolică a călăilor securişti se desfăşura în voie, dezlănţuită. Aşadar, unicitatea soluţiei a impus o cale neobişnuită pentru a se ajunge la ea: vasul ales pentru proorocie a fost scos complet din mocirla lumii pentru a străluci ca soarele. Deşi «vas de cinste», ales din pântecele maicii sale, el a lăsat cinstea întreagă «Olarului», neoprindu-şi nimic pentru sine. Pe noi însă nu ne împiedică nimic ca să apreciem jertfelnicia ei şi roadele lucrării ei profetice. Mai mult chiar, să o cinstim fără rezerve, aşa cum o facem şi cu ceilalţi prooroci amintiţi în argumentaţia de mai sus. Adevărul demonstrat matematic 1. Întotdeauna când Domnul proorocea prin sfânta Virginia, ea avea capacitatea senzorială protejată prin pronia dumnezeiască, primind un somn adânc, asemănător celui pe care-l primise Adam atunci când Dumnezeu a făcut-o din el pe Eva. Ca fiinţă umană, sfânta Virginia era detaşată senzorial de lumea materială. De aceea: Prin sfânta Virginia nu vorbea omul! 2. Diavolul nu s-a putut folosi din roadele vorbirii prooroceşti a sfintei Virginia, deoarece această vorbire purta în sine atributele Dumnezeirii: a. Învăţătura cerească (adâncă, consistentă, coerentă şi canonică): «Asemenea este împărăţia cerurilor, omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa» (Ev. Matei, 13/24); «Iubiţii mei copilaşi, cu dragoste sfântă vă împărtăşesc cuvinte de la Duhul Sfânt şi învăţături spre folosul mântuirii sufletelor voastre» (citat din Testamentul sfintei Virginia, 19 mai/1 iunie 1980). b. Iubirea paternă (blândă, caldă, plină de dor pentru mântuirea omului): «Eu sunt Păstorul Cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale» (Ev. Ioan, 10/11); «Domnul v-a iubit pe voi mult de tot, că nu a fost vreodată iubire asemănătoare cu a Lui pentru cei mai mici ai Lui» (citat din Testamentul sfintei Virginia, 19 mai/1 iunie 1980). c. Spiritul profetic (înălţător, transcedental, eshatologic): «Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului» (Ev. Matei, 25/13); «Îndreptaţi-vă spre voile Domnului şi spre sfinţenie, ca El să vă îmbrace cu putere de sus şi să-Şi poată Domnul împlini planul Său cu voi» (citat din Testamentul sfintei Virginia, 19 mai/1 iunie 1980). d. Iconomia suprafirească (precisă, înţeleaptă, echilibrată): «Cine este iconomul credincios şi înţelept, pe care stăpânul îl va pune peste slugile sale ca să le dea la vreme partea lor de grâu? Fericită este sluga aceea pe care, venind stăpânul, o va găsi făcând aşa» (Ev. Luca, 12/42-43); «Nimeni din voi să nu caute folosul său, ci unul altuia slujiţi cu dragoste, ca să aveţi parte de truda voastră» (citat din Testamentul sfintei Virginia, 19 mai/1 iunie 1980). e. Cuminţenia îngerească (precaută, dulce, diafană): «păziţi-vă de aluatul fariseilor!» (Ev. Marcu, 8/15); «Iar tu, copil cuminte, ce stai cu luare-aminte şi cu frică în faţa Domnului, de ce nu ajuţi pe fratele tău care şade nepăsător?» (citat din Testamentul sfintei Virginia, 19 mai/1 iunie 1980). f. Dăruirea jertfelnică (altruistă, universală): «Căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer şi care dă viaţă lumii» (Ev. Ioan, 6/33); «Tot ce faceţi, să faceţi ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, căci de la Domnul veţi primi plata» (citat din Testamentul sfintei Virginia, 19 mai/1 iunie 1980). g. Ineditul atemporal (original, constructiv): «N-am venit să stric legea, ci s-o împlinesc» (Ev. Matei, 5/17); «Viaţa pe pământ e scurtă. Nu o pierde pe cealaltă, veşnică, pentru aceasta. Tu singur îţi poţi pregăti locul în cer, cât de frumos vrei să-ţi fie» (citat din Testamentul sfintei Virginia, 19 mai/1 iunie 1980). Dacă prin absurd am admite că diavolul a hrănit creştinătatea timp de cincizeci de ani cu atâtea învăţături cereşti, de mult împărăţia lui s-ar fi dezbinat întru sine. De aceea: Prin sfânta Virginia nu vorbea diavolul! 3. Din proorociile sfintei Virginia s-au folosit însă doar omul sfânt şi Dumnezeu. Omul curat a primit o nouă confirmare a existenţei lui Dumnezeu şi a iubirii nemărginite pe care El o nutreşte faţă de creaţia Sa. Dumnezeu a chemat prin cuvânt, a primit, şi apoi a pecetluit cu darul credinţei un popor nou, de fii credincioşi, pe care l-a numit Noul Israel. Prin acesta El Şi-a zidit Biserica-mireasă, Noul Ierusalim, care se pregăteşte asiduu, prin ascultare şi curăţie sfântă, de întâmpinare întru slavă a Împăratului Hristos, la cea de a doua Sa venire pe pământ: «Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit» (fragment din Crezul creştin) De aceea: Prin sfânta Virginia vorbea Dumnezeu! Cuvântul lui Dumnezeu este, aşadar, al lui Dumnezeu, şi este de la Dumnezeu, şi este Dumnezeu, şi Dumnezeu este Cuvântul: «Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul, Cel ce era, Cel ce este şi Cel ce vine» (Apocalipsa, 1/8). «O, vino, Doamne Iisuse!» (Apocalipsa, 22/20) Părintele Nicodim