|
Motto:
«O, Ierusalime de azi, spune tu la om ce înseamnă om creştin şi fiu al bisericii al cărei cap este Iisus Hristos!»
(citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 17 februarie/2 martie 2003)
«Şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului.» (Ev. Matei, 28/20)
Evanghelia după Matei se încheie cu o invitaţie neechivocă, adresată ucenicilor de către Mântuitorul Iisus Hristos, de a propovădui prin viu grai şi prin faptă cuvântul lui Dumnezeu (v. Ev. Matei, 28/19). Şi întrucât El le promitea că va fi cu ei în toate zilele (v. Ev. Matei, 28/20) dacă vor face ce li s-a cerut, curând ei au îmbrăcat numele lui Hristos şi s-au numit creştini (v. Faptele Apostolilor, 11/26). Aceste realităţi, creştinii şi biserica, au fost şi vor fi până în veac inseparabile, evoluând simultan şi urmărind cu exactitate sinuozităţile mersului înainte al omului prin istorie, văzut prin prisma creaţiei speciale a lui Dumnezeu. În prezent însă, există mai multe biserici şi cel puţin tot atâtea familii (obşti) de creştini. Ceea ce în mod dramatic le separă, este călăuza, văzută atât în sensul fundamental, de cap (conducător), cât şi în sensul complementar, de învăţătură, ghid, catehism. Evident că toate sau aproape toate vor pretinde că Îl au de cap pe Hristos în chip nevăzut, iar în chip văzut, pe un locţiitor validat al Acestuia. De asemenea, în ceea ce priveşte învăţătura, toate bisericile pretind că deţin monopolul adevărului şi că îl promovează cu maximă responsabilitate. Or, acest lucru este imposibil.
Câte biserici sunt adevărate?
Matematic vorbind, cel mult una (sau nici una!) dintre biserici poate deţine adevărul absolut, iar în ceea ce priveşte consecvenţa trăirii învăţăturii creştine, lucrurile stau de-a dreptul dramatic. De asemenea, nu „trupul“ este cel care-şi alege „capul“, ci „capul“ îşi alege „trupul“ şi calea pe care el merge. E uşor a afirma: „Avem cap pe Hristos“. Acest lucru îl fac mulţi, pentru că au convingerea că afirmaţia lor e neverificabilă. Mai apoi însă, când sunt confruntaţi cu dovezi care atestă că Hristos Însuşi, Cuvântul lui Dumnezeu, Îşi alege singur un popor pentru a-l creşte şi a-l conduce ca pe o turmă la păşunea care dă viaţă, reacţia acestora este scandaloasă: ei au curajul să „se ia de piept“ cu Dumnezeu pentru a-şi apăra piedestalul pe care s-au căţărat cu obrăznicie şi de unde scandează lozinci tocmai pentru că ei, de fapt, nu cred în Dumnezeu, şi aceasta îi determină la convingerea că El nu poate şi nu trebuie să vorbească. De altfel, ştiindu-se impostori, îi suspectează de impostură pe toţi ceilalţi, şi astfel cercul vicios se închide.
Să revenim însă la acea promisiune stenică a Mântuitorului: «Şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor» (Ev. Matei, 28/20). Cine sunt aceşti „voi“ din toate zilele? La început au fost ucenicii, şi apoi apostolii, iar apoi episcopii şi preoţii aşezaţi prin cetăţi. Dar mai târziu? Dar astăzi? Ajunşi aici, se cuvine a reaminti un lucru esenţial, care, din păcate, este ignorat cu nonşalanţă sau poate chiar ascuns cu rea intenţie. Dumnezeu a promis prezenţa constantă a proorocilor printre sau peste cei aleşi a-I fi succesori: «De aceea, Eu trimit la voi prooroci şi înţelepţi şi cărturari; dintre ei veţi omorî şi veţi răstigni, dintre ei veţi biciui în sinagogi şi îi veţi urmări din oraş în oraş» (Ev. Matei, 23/34);
«Pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică mai întâi apostoli, al doilea prooroci» (I Corinteni, 12/28);
«Şi proorocii să vorbească doi sau trei, iar ceilalţi să judece» (I Corinteni, 14/29);
«Iar duhurile proorocilor se supun proorocilor» (I Corinteni, 14/32);
«Dacă socoteşte cineva că e prooroc sau om duhovnicesc, să cunoască bine ce vă scriu, că sunt poruncile Domnului» (I Corinteni, 14/37);
«În zilele cele de apoi, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul, şi vor prooroci fiii şi fiicele voastre» (Faptele Apostolilor, 2/17);
«Râvniţi însă cele duhovniceşti, dar mai ales ca să proorociţi» (I Corinteni, 14/1);
«Proorociile să nu le dispreţuiţi» (I Tesaloniceni, 5/20). Or, tocmai aici s-a ajuns, din păcate. Toate proorociile, în loc de a fi cercetate cu mare interes şi cu sporită atenţie pentru a se evita orice eroare sau fals, sunt dispreţuite şi clasate în bloc, ca fiind forma modernă de înşelare născocită de către diavol. «Proorociile s-au încheiat cu Mântuitorul Iisus Hristos», declamă cu infatuată convingere teologii moderni. Sau: «La moartea ultimului apostol s-a încheiat ciclul revelaţiei dumnezeieşti» (Pr. Tache Sterea: „Îndrumător“, Ed. 1997, pag. 22); «Nimeni nu mai poate adăuga la revelaţia adusă de Mântuitorul» (Ibid. pag. 94).
Dincolo de faptul că aceste afirmaţii uşuratice, aproape cotradictorii şi întru totul nefundamentate, anihilează tocmai conceptul de „Sfântă Tradiţie“, ceea ce constituie, de fapt, o gravă erezie, realitatea însăşi infirmă aceste supoziţii. Prooroci au mai fost şi după Mântuitorul: Agav, împreună cu alţi prooroci, care lucrau prin Duhul (v. Faptele Apostolilor, 11/27-28; 21/10); Barnaba şi Simeon zis Niger, Luciu Cirineul, Manain şi Saul, care prooroceau în biserica din Antiohia (v. Faptele Apostolilor, 13/1); Iuda cel numit Barsaba, şi Sila (v. Faptele Apostolilor, 15/32); cele patru fecioare proorociţe, fiicele lui Filip diaconul (v. Faptele Apostolilor, 21/9). Mântuitorul Însuşi despecetluieşte astăzi, prin cuvântul Său, tainele ascunse din veacuri, arătând continuitatea neîntreruptă a proorociilor, dar şi starea de despărţire tragică de Hristos, adusă de kefalizarea forţată a bisericilor lumii: «Lumea a vrut să fie lăsată de capul ei şi este fără cap lumea, iar biserica ei este lumească, nu este cerească, şi este descoperită înaintea lui Dumnezeu şi aşa se roagă la Dumnezeu, dar nu se poate aşa, că scris este: „Orice femeie care se roagă lui Dumnezeu cu capul descoperit îşi necinsteşte capul, iar capul femeii este bărbatul“. Orice biserică ce se roagă lui Dumnezeu cu capul descoperit îşi necinsteşte capul ei, iar capul bisericii trebuie să fie Hristos, căci Hristos este bărbatul bisericii, Mire al bisericii, dacă biserica este mireasă; iar dacă nu este mireasă, nu este biserică a lui Hristos, ci este biserică lumească şi nu creştinească. Biserica lui Hristos are trăire creştinească şi sărbătoare creştinească, dar iată, biserica românilor a voit să fie lăsată de capul ei şi şi-a stricat serbările, iar vremile cele sfinte le-a strămutat de la locul lor, şi numai biserică nu este ea, că este biserică fără sfinţi, de vreme ce şi-a sucit zilele sfinte şi nu mai sunt la locul lor şi în dreptul sfinţilor lor, căci fiecare clipă îşi are binecuvântarea ei, şi fiecare zi îşi mărturiseşte pe sfinţii ei» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 12/25 decembrie 1997).
Fisuri în „succesiunea apostolică“
Se vorbeşte adesea despre aşa-zisa „succesiune apostolică“. Are ea o continuitate infailibilă? În mod cert, de 2000 de ani încoace, în lanţul succesiunii s-au produs fisuri. Această ipoteză este singura care explică starea de fapt, actuală, cea a diseminărilor unor elite „creştine“, care de mult nu mai sunt nici măcar paralele, ci substanţial divergente în evoluţia lor dogmatică. Bisericile se feresc să recunoască fisurile sau petele albe din propria lor istorie. Or, numai sinceritatea absolută are puterea înnoirii, similar cu cea oferită penitentului prin taina spovedaniei. „Tehnica“ acoperirii unor greşeli sau imprecizii, chiar punctuale, s-a dovedit falimentară, erodând în mod grav încrederea observatorului extern sau chiar a propriilor eparhioţi.
Cuvântul lui Dumnezeu, analizat deocamdată ca sursă de revelaţie complementară, dar oferind spre verificare valenţe potenţiale excepţionale, afirmă net că fisurile apărute în succesiunea zisă „apostolică“ sunt, în fapt, o crudă realitate. Într-adevăr, referindu-Se la ungerea mai presus de fire a arhiereului Irineu, Domnul spune în cuvântul Său: «L-am uns pentru că nu avea cine să-l mai ungă, de vreme ce atâta timp s-a rupt firul unşilor. Eu l-am uns, nu l-au uns cei ce se zic pe sine că sunt cei ce ung» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 21 noiembrie/4 decembrie 1992). În plus, El reproşează personalului consacrat al bisericilor că a denaturat rânduielile apostolice, simplificând în mod nepermis unele slujbe, abandonând canoane valide şi schimbând rânduieli tradiţionale sau canonice: «Se uită Sfânta Treime la preoţii şi la cărturarii acestui veac, Se uită ce au făcut, căci au desfiinţat aceştia rânduiala Fiului lui Dumnezeu, cea lăsată peste Biserică, peste cea dintâi Biserică de după întruparea Sa; căci se aduna Biserica şi era în mijlocul ei cuvântul lui Dumnezeu, căci am lăsat prooroci şi am zis să fie aşa şi nu altfel Biserica; aşa, întreagă, şi nu cu lipsuri ale trupului ei» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 9/22 iulie 1992).
De la veşnicie la vremelnicie
În fond, biserica s-a îndepărtat treptat de Hristos, abandonând pe prooroci şi înlocuind călăuzirea hristocentrică prin una antropocentrică şi, respectiv, veşnicia, cu vremelnicia. Omul L-a înlocuit pe Hristos şi s-a numit pe sine „vicar“ sau „locţiitor“ sau „antichrist“ (se are în vedere aici, deocamdată, etimologia greacă pentru „antichrist“ – în locul lui Hristos, şi nu cea latină – împotriva lui Hristos); apoi s-a îmbrăcat în arhiereu, s-a aşezat în scaunul cel de sus şi a înlocuit spălarea picioarelor, ce se făcea ucenicilor, cu sărutarea cerută ucenicilor săi a mâinii drepte şi a mitrei episcopale.
«Şi iată ce a ajuns Biserica, dar cine să-i deschidă ochii ca să vadă că ea nu mai este ca Mine?» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 9/22 iulie 1992). Vis-a-vis de această sentinţă atât de gravă, adusă bisericii, o neîndoielnică vină o au cărturarii teologi moderni, care politizează (adeseori uzând de şabloanele comuniste pe care le-au învăţat din copilărie) actul sacramental liturgic, inventând teologumene care se armonizează cu cerinţele vremii şi cu mofturile lumii tot mai secularizate. Dumnezeu însă dezvăluie şi acest lucru: «Vai oamenilor care se zic pe sine că sunt cu legea Bisericii şi care au scris cărţi peste cărţi despre numele Meu şi al legilor Mele, căci nu sunt cărţile acelea. Acelea sunt pământ, şi în pământ se întorc, căci duhul cărţilor acelora nu este duh cu viaţă, din pricina celor fără de viaţă care le-au făcut pe ele, şi nu sunt cărţile acelea, şi stau împotriva lor aceste făptuiri» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 21 noiembrie/4 decembrie 1992). Apare, aşadar, şi explicaţia: cei ce scriu cărţi la comanda ierarhilor lor sau din pur interes mercantil nu au viaţă personală creştină, ci sunt nişte farisei. Ei îi învaţă pe alţii ceea ce ei nu cred nici măcar în vis. Este cea mai condamnabilă discrepanţă între vorbă şi faptă, căci autorii teologi au grijă să se acopere cu înalte binecuvântări şi cu autorizări pseudo-academice pentru scrierile lor, înşelând cu anticipaţie vigilenţa plebei clientelare.
Una dintre cele mai grave probe de impostură o constituie aşadar afirmaţia directă sau implicită, formulată de liderii religioşi profesionişti, cum că „avem cap pe Hristos“ şi „biserica noastră este apostolică“, acestea pe fondul unei realităţi marcate de despărţirea profundă de cuvântul lui Dumnezeu.
Este cel puţin absurd ca atunci când Dumnezeu vorbeşte direct, împlinind făgăduinţa Sa care zice: «Iată, Eu sunt cu voi în toată vremea» (Ev. Matei, 28/20), tocmai atunci cei vizaţi să sară ca arşi şi să strige: „Nu a vorbit Dumnezeu, ci altcineva în numele Lui!“ sau „Nu Acesta este Dumnezeu!“. Bine a zis cel ce a zis: «Zis-a cel nebun în inima sa: „nu este Dumnezeu!“» (Psalmii, 13/1), dar tocmai cei care strigă în gura mare acest lucru se cred înţelepţii pământului. În parte au dreptate, căci aşa nu pot fi şi înţelepţi ai cerului.
Omul creştin: fiu-copil al lui Dumnezeu
Ce îl caracterizează, atunci, pe omul creştin, fiu al Bisericii celei adevărate?
– el are umilinţa de a se lăsa condus de Dumnezeu fără a se teme că Dumnezeu l-ar lăsa atras într-o rătăcire, căci el Îl iubeşte ca un fiu-copil pe Dumnezeu şi aşa crede în El, ca un copil care crede în tatăl său după trup;
– el are dragoste de fraţi, cum nu s-a mai văzut din vremea apostolică, jertfindu-se fraţii unii pentru alţii, căci jertfa este proba dragostei;
– el a înlocuit mila păguboasă, propovăduită cu obstinaţie în scolastica creştină (şi care uită că nu trupul sătul va intra în împărăţia cerurilor, ci sufletul dreptcredincios), cu mila de Dumnezeu, Care suferă şi astăzi, acum, pentru toate erorile omenirii ajunse la apogeu;
– el crede cu adevărat în Hristos Dumnezeu şi în promisiunile Lui, legate de a doua Sa venire în lume ca Împărat;
– el Îl aşteaptă şi îşi pregăteşte pentru această întâlnire haina de nuntă, căci va fi o nuntă cosmică între Mirele Hristos şi Biserica Sa cea una (nu mai multe!) sobornicească (nu condusă de „capi“ de ocazie) şi apostolească (nu actualizată cu învăţături cosmetizante);
– el se roagă cu stăruinţă pentru tot neamul omenesc de la Adam încoace, înlocuind clasica preocupare egoistă pentru mântuirea personală, cu lucrarea iubitoare de restaurare a omului prin Biserică, a cărei temelie este jertfa Mântuitorului şi ale cărei ziduri sunt rugăciunile sfinţilor;
– el a luat în serios îndemnul «Fiţi sfinţi, precum Tatăl vostru sfânt este în ceruri» (I Petru, 1/16), şi chemarea «Să luăm aminte, Sfintele [se dau] sfinţilor!» (Sfânta Liturghie a Sf. Ioan Gură de Aur) şi se zideşte pe sine cărămidă vie în zidul Cetăţii Sfinte a Noului Ierusalim: «Şi am văzut cetatea sfântă, Noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă pentru Mirele ei» (Apocalipsa, 21/2).
Părintele Nicodim
|
