Semnul atenţiei!

„Iată, El stă la uşă şi bate, aşteptând să I se deschidă (v. Apocalipsa, 3/20). Cel ce aude glasul Lui, Semnul Atenţiei, Cuvânt care aduce înţelepciunea trezirii, Cuvânt de viaţă dătător, şi Îi va deschide, va fi îmbrăţişat ca fiul cel risipitor şi va fi aşezat la masa cinei. Iar cei ce se vor îndârji, cei tari la cerbice, vor auzi cuvintele durerii: „Nu vă cunosc pe voi.“ (Ev. Matei, 25/12). 
Dar biserica ortodoxă românească, se va deştepta ea, oare? De cincizeci de ani o strigă Domnul, şi o cheamă la El, şi o numeşte încă „mireasa Mea“, aşteptând îndurerat, să-i fie ei voia să se trezească (v. Cântarea cântărilor, 2/7) la credincioşie şi la ascultare de Cuvânt.

Biserică a lumii! Oare, când te vei trezi? 

Când Îl vei cunoaşte pe Hristos, pe Care Îl propovăduieşti?

Când te vei pocăi?

Când vei deveni a Lui, şi nu a lumii? 

Când ai de gând să devii creştină, mai întâi cu duhul, şi apoi cu numele? Căci nici măcar cu numele nu eşti creştină, de când te-ai lepădat cu numele, de Hristos şi te-ai numit Biserica Ortodoxă Română, la 6 mai 1925.

Când vei birui pentru sfinţi, luând chip de biserică a sfinţilor şi reaşezând la locul lor sărbătorile sfinţilor? 

Când vei deveni Biserica Dreptmăritoare Creştină? 

Când???

Dumnezeu aşteaptă înlăcrimat, trezirea bisericii.

Quo vadis, Ecclesia?“

Artistul Marian Zidaru: un simbolist religios de excepţie

Artistul plastic Marian Zidaru s-a născut într-un secol nefericit, în care lupta dintre materialism şi idealism s-a tranşat ferm în favoarea primului, care a reuşit mai întâi să devină putere în stat şi apoi să exercite o influenţă despotică asupra omului. În statul comunist artiştii au avut de ales: să devină adulatori de curte ai puterii, promovând o artă materialistă decadentă, sau să dezvăluie chipul urât al lumii în care trăiau, riscând închisorile sau spectrul zilei când vor muri de foame. Această alternativă s-a prelungit o vreme şi după căderea comunismului, în acea tulbure perioadă de tranziţie care pare să nu se mai sfârşească. Lui Marian Zidaru însă, Dumnezeu i-a oferit şansa de a alege o a treia cale, cea a purificării, dându-i ca model un grup de creştini ortodocşi a căror viaţă era modelată după Cuvântul lui Dumnezeu, care, coborând din cer la Pucioasa încă din anul 1955, îi povăţuia ca pe nişte copii cum să aleagă şi cum să păstreze calea, adevărul şi viaţa. Marian Zidaru nu a irosit această şansă unică, ci a ales învierea în duh. El s-a renăscut pe sine creştin după acest model oferit de Dumnezeu, într-o lume în care ateismul şi conformismul religios înghiţiseră treptat, treptat duhul bisericii şi pe oamenii ei.

Marian Zidaru nu s-a mulţumit să se convertească în mentalitate, ci în întreaga sa fiinţă. De aceea arta sa a înregistrat o cotitură radicală în simbolismul religios. Într-o lume contorsionată de spaime, învăţată să vorbească despre Dumnezeu în şoaptă şi să-şi facă semnul crucii cu limba, Marian Zidaru a avut curajul să dea prin obiectul de artă chip văzut cuvântului Scripturii care spune că atunci când oamenii vor tăcea, pietrele vor striga şi vor mărturisi pe Hristos Cel răstignit şi înviat. (v. Ev. Luca, 19/40).

Marian Zidaru a riscat de două ori. Întâi, şi-a riscat liniştea, promovând o artă cu mesaj religios într-o lume îmbibată cu doctrina materialist-atee. Apoi, şi-a riscat credibilitatea atât printre artişti, critici şi oameni de cultură, cât şi printre coreligionarii săi ortodocşi, traducând într-o viziune proprie prin obiectul artistic material (piatră, lemn, metal) inefabilul Scripturii. Acest act de curaj a stârnit unele împotriviri făţişe care cu timpul au căpătat o agresivitate acută. Cei care n-au înţeles simbolistica brâncuşiană pe care Marian Zidaru s-a străduit s-o adapteze la mesajul biblic, l-au acuzat de infantilism religios şi erezie artistică. Detractorii lui au apelat la toată recuzita ieftină a defunctei propagande atee comuniste: artă retrogradă, anticreştină, antidogmatică, antisocială, sectarism îngust, dispreţ pentru erminia creştină, idolatrie. Oare, cât şi ce au înţeles aceşti calomniatori analfabeţi artistic din mesajul artei lui Marian Zidaru?

Pentru cei care au ochi de văzut, mesajul lui Marian Zidaru este însă cât se poate de limpede. El se străduieşte să-i demonstreze omului că lumea nevăzută poate fi percepută cu simţurile despătimite, spălate de păcat. În arta sa, aripile traduc mângâierea Duhului Sfânt (v. Ieşirea, 25/20), iar ochii nenumăraţi reamintesc de omniprezenţa lui Dumnezeu (v. Iezechiel, 1/18). Omul însă, într-atât s-a obişnuit cu existenţa ternă de demisol, încât dacă i-ar oferi cineva gratuit aripi ca să zboare, probabil că ar refuza cu vehemenţă; în schimb, el modelează cu nepăsare duhurile rele după chipul şi asemănarea sa, prin exerciţiul voinţei libere. În acest context, artistul nu poate fi făcut vinovat că surprinde mentalitatea semenilor săi. În Evul Mediu, prototipul mental al frumuseţii carnale (femei plinuţe, chiar grase, prunci rotofei) s-a transferat în creaţia artistică. Artiştii nu s-au sfiit să reprezinte sfinte femei îmbrăcate cu haine puţine şi purtate neglijent pentru a le evidenţia rotunjimea formelor, iar pe îngeraşi, ca pe nişte prunci rozalii, goi-puşcă şi plesnind de sănătate. Vina nu le aparţine lor, ci duhului vremii aceleia.

Astăzi omul contemporan a trecut cu totul din duh în trup. Lumea a rămas săracă şi urâtă. Cei ce-şi zic „creştini“ au redus credinţa lor la schiţarea pe trup a unor cruci repezite şi strâmbe şi la aprinderea ocazională a unui pumn de lumânări. Crucea strâmbă a devenit, aşadar, o componentă obişnuită a vieţii curente, ceva inseparabil de om. Ea poartă însă cu sine şi o conotaţie simbolică: crucea este vie; ea simte suferinţa actuală a lui Hristos pentru păcatele omului şi se încovoaie de durere. Totodată, ea este părăsită; omul s-a desprins de ea, nevoind să se mai lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-I urmeze lui Hristos. Şi când Marian Zidaru reproduce cu curaj şi perseverenţă această tristă stare de fapt, vizibilă la orice pas, cei vizaţi indirect se aprind de spiritul inchiziţional şi se lansează în invective care ţintesc în a-l desfiinţa pe artist, redobândindu-şi ei astfel dulcea linişte a automulţumirii dogmatice: «„Arta ierusalemiţilor“ este plină de simboluri care au prea puţin sau chiar nimic în comun cu arta creştină autentică... publicul nu ştie nimic despre reprezentarea autentică şi nu judecă decât după criteriile unei estetici deformate de minciună; lucrările lor reuşesc să se impună prin bizar, şi nu prin mesajul comunicat» (citat din revista „Catacombele Ortodoxiei“, iulie 1999, pagina 23).

În realitate, aceşti zişi „ierusalemiţi“ sunt creştini ortodocşi autentici, care respectă canoanele ortodoxiei strămoşeşti şi sunt organizaţi în comunitatea Bisericii Noul Ierusalim din Pucioasa, noul Betleem, unde s-a născut şi se naşte Cuvântul lui Dumnezeu.

După cum am spus deja, mesajul artei lui Marian Zidaru se descifrează cu uşurinţă acolo unde se renunţă la preconcepţii şi dogmatism. Din păcate, orbirea celor mulţi este fără leac, pentru că porneşte din inimă. Pentru ei, Marian Zidaru inventează licenţe artistice, traducând în limbaj scris ceea ce ei, analfabeţi artistic, nu pot înţelege: cuvânt, orizont, apă, cer, foc, pământ. Dar, cum era de aşteptat, mesajele au fost receptate pe dos, nu ca o impotenţă a privitorului, ci a artistului. La pictorul Sorin Dumitrescu, spre exemplu, invidia de breaslă eclozează impudic şi apoi irumpe în articolaşe de subsol, marcate cu accente grosiere, carnale, care-i demască neputinţele exoftalmice de a privi obiectele în sine şi a distinge diafanul informal care se ascunde în arta lui Marian Zidaru: «Acadelele plastice confecţionate din materiale prolixe... obiectele lui Zidaru nu pot fi privite în sine, adorate unilateral, estetic... desene „mişto“... Obiectele şi textele lui Zidaru sunt una, iar fiecare luate în parte sunt incongruente... eu le-am numit sectante... descrie un fel de Marian Zidaru hipoacuzic şi incapabil să articuleze nici măcar o vorbuliţă, dar în care charisma stă să plesnească» (Sorin Dumitrescu, ziarul „România liberă“, 1995).

În mod firesc, criticii oneşti nu s-au sfiit însă să opereze în eseurile lor cu superlative: «...la ora actuală, Marian Zidaru este singurul artist complet pe care îl posedă cultura română... El re-investeşte simbolic creştinismul cel mai autentic, în varianta sa ortodoxă... Marian Zidaru înfăţişează nu numai o artă care tinde spre perfecţiune, ci şi pe el însuşi ca un model uman care, fără a fi ascetic, tinde către perfecţiune» (Erwin Kessler, revista „22“, 1995).

Dar cea mai gravă confuzie, o confuzie voită de data aceasta, este între artistul Marian Zidaru şi „persoana harismatică“ Marian Zidaru, aşa cum şi-au conceput-o mental denigratorii lui. Neputându-l înţelege ca artist, l-au atacat ca om. Sinceritatea de copil şi bucuria propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu, atât cu sculele artistului cât şi prin viu grai în diverse împrejurări ocazionale, i-au fost speculate, atribuindu-i-se veleităţi pe care nu le-a avut niciodată, pentru ca apoi să poată să i le conteste ca necanonice. Astfel, Marian Zidaru a fost „uns“ peste noapte de ponegritorii săi drept „întemeietor“, „organizator“, „călăuză“ sau „guru“ pentru puţinii creştini rămaşi autentici în trăirea ortodoxă strămoşească. Dimpotrivă, tocmai aceştia au fost cei care l-au înţeles aşa cum era el şi l-au primit între ei şi l-au ocrotit şi l-au iubit ca pe un frate mai mic. Demersul lor acesta, de toleranţă şi chiar de ocrotire a artei moderne, a fost răstălmăcit şi înţeles pe dos de către defăimătorii lui Marian Zidaru, care s-au încăpăţânat să-l promoveze în viziunea lor ca pe un „înnoitor“ şi „creator al unei secte noi“, de fapt secta Nazarineanului Care S-a propovăduit pe Sine Cuvânt al lui Dumnezeu, şi Care a aşezat pe pământul român Noul Ierusalim cel proorocit prin Scripturi.

Tot ceea ce a creat Marian Zidaru a fost folosit de acum nu numai împotriva lui, ci şi împotriva creştinilor care l-au adoptat ca pe un frate. Invidia diavolului s-a prăvălit peste Biserică, aducând întunecare şi ură, foame de Moloh care-şi devorează fiii. Instituţia Bisericii, în loc să îmbrăţişeze cea mai mare minune a tuturor timpurilor, Cuvântul lui Dumnezeu, care curge ca un râu nesecat ziua şi noaptea, l-au atribuit cu o seninătate inpardonabilă lui... Marian Zidaru, acuzându-l totodată de mistificare. Ea s-a încrâncenat apoi într-o împotrivire fără precedent, lepădându-se pe sine din braţele lui Dumnezeu şi preferând singurătatea în pustie, o nouă captivitate babilonică, pe care evreii o gustă şi ei de două mii de ani, tot aşteptându-L pe Mesia.

De aceea, pentru cei ce încă n-au înţeles nimic din ce s-a întâmplat şi se întâmplă în jurul acestei personalităţi artistice, se impune o precizare detaliată, fermă şi definitivă.

1. Marian Zidaru a fost, este, şi probabil va rămâne un mare artist, pentru care arta plastică este o manifestare existenţială intimă, şlefuită în mulţi ani de instruire, contemplare şi muncă, de care nu poate, nu vrea şi nici nu este nevoie să se despartă. În această calitate el se exprimă liber, angajând în nume personal creaţia sa ca traducător al propriilor sale trăiri şi viziuni, dar şi ale semenilor săi din lumea văzută despre lumea cea nevăzută. Nimeni nu are dreptul (deşi unii au făcut-o în mod abuziv) să-i ia interpretările sale artistice şi să i le transfere asupra întregii comunităţi de creştini căreia îi aparţine Marian Zidaru. Nimeni nu are dreptul să interpreteze tendenţios arta lui Marian Zidaru, conferindu-i o altă nuanţă simbolică decât cea strict personală, apoi acuzându-l că ar propune un nou stil religios şi o nouă mentalitate de viaţă creştină. Ortodoxia nu se legitimează prin creaţia singulară a unui artist plastic, ci prin viaţa comunitară în biserică, conformă cu Duhul Sfintei Scripturi. De aceea toate speculaţiile anterioare care încearcă să anatemizeze (folosindu-se de sintagma inventată: „secta lui Marian Zidaru“) deschiderea irenică adoptată de creştinii ortodocşi ai Bisericii Noul Ierusalim faţă de arta acestuia, sunt lovite de nulitatea pe care o conferă obtuzitatea şi reaua intenţie a denigratorilor lui. Dacă ar fi nevoie -dar nu este!-, creştinii Bisericii Noul Ierusalim ar putea renunţa oricând la toată creaţia artistică a lui Marian Zidaru (mai puţin la Sfintele Cruci şi la Sfintele Icoane), dar la Cuvântul lui Dumnezeu venit din cer nu vor renunţa în veac.

2. Marian Zidaru nu este nici întemeietor, nici mentor al vreunei secte creştine. El este un creştin ortodox obişnuit, asimilat uneia dintre comunităţile de creştini ortodocşi care trăiesc autentic ortodoxia în duh de biserică: Biserica Noul Ierusalim. Aici el nu are nici o funcţie, nici un rang, nu poate fi numit nici măcar „primul între egali“.

3. Marian Zidaru nu este autor sau coautor pentru „Cuvântul lui Dumnezeu“, nu este nici măcar un teoretician dogmatic, căci comunicările sale pe teme artistic-religioase sunt puţine şi ocazionale. Cuvântul lui Dumnezeu, acest „fluviu“ care inundă pământul şi cerul, udându-le pentru ca sufletele uscate de dragostea pentru Dumnezeu să poată odrăsli, nu aparţine lui Marian Zidaru şi nici măcar vreunui alt om. El vine din cer şi este ceea ce este şi se numeşte pe sine: Cuvântul lui Dumnezeu. Cei care însă au asociat pripit această lucrare mai presus de fire, cu râvna, elocvenţa şi posibilităţile formativ-educative ale lui Marian Zidaru, s-au înşelat.

Oare, să nu fi remarcat, spre exemplu, preotul Ioan Buga că propriile speculaţii răutăcioase la adresa persoanei lui Marian Zidaru tind involuntar spre superlativul absolut, care aparţine numai lui Dumnezeu? În viziunea lui Ioan Buga, şi anume în partea sa pozitivă, «...Geneza fenomenului de la Pucioasa... se intuieşte a fi fost extrem de ortodoxă şi de profundă... Marian Zidaru... rămâne un teolog aproape fără egal, în toată ortodoxia actuală. Se mişcă în Scriptură în ambele ei laturi, cu o lejeritate şi cu o familiaritate de doctissimus angelicus... s-a ascuns definitiv în Scriptură şi tot ce face sau vorbeşte poartă amprenta inconfundabilă a duhului biblic... El poate oricând să-l continuie pe un Isaia, pe un Ieremia mai ales, pe un Pavel şi chiar pe Hristos, în ceea ce priveşte modul de exprimare profetic-eshatologist... El visează la o lume a iubirii pure, fără de păcat...». Abia despre arta lui Marian Zidaru, preotul Ioan Buga are o viziune onestă: «...-vezi pictura lui- cea mai subţire linie bizantină cu putinţă...» (citate din cartea „Golgotă şi Parusie“ de preotul Ioan Buga, paginile 27-28). Ciudată miopie la acest preot, de altfel deosebit de doct, să-i atribuie lui Marian Zidaru calităţi aproape divine, incompatibile cu realitatea de fapt. Să nu fi ştiut el că pe plan teologic Marian Zidaru este autodidact, el neprimind de la şcolile vremii lui nici măcar pregătire teologică elementară, darămite universitară? Şi, atunci, nu este evident, oare, că sublimul intrinsec Cuvântului lui Dumnezeu depăşeşte în persuasiune toate creaţiile filosofice existente în prezent, elaborate chinuit de minţi luminate, de personalităţi cunoscute în viaţă, care ar putea, la o adică (dar cu ce scop??) să însăileze cuvinte frumoase în mesaje zise „cereşti“? Cine ar putea s-o facă, neobosit, de aproape cincizeci de ani încoace? În nici un caz Marian Zidaru, în vârstă, acum, de patruzeci şi şapte de ani.

Cuvântul lui Dumnezeu nu este, aşadar, conceput şi răspândit de Marian Zidaru.

Cuvântul lui Dumnezeu a fost, este şi va fi Cel ce cu dreptate poate spune despre Sine: Eu sunt Cel ce sunt.

Părintele Nicodim

2 august 2003

Sobornicitatea Bisericii Noul Ierusalim - o dimensiune pneumatologică

Motto:

«Biserică adevărată pe pământ înseamnă fii ai lui Dumnezeu, adunaţi laolaltă în jurul Mielului lui Dumnezeu, Care Se frânge spre hrană pentru iertarea păcatelor cele făcute şi iertate prin pocăinţă.»

(citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 7/20 ianuarie 1997)

De la unitatea Duhului Sfânt întru legătura păcii, la schisma catolico-sobornicească

Întemeierea văzută a Bisericii la Cincizecime (v. Faptele Apostolilor, cap. 2) a însemnat expresia unităţii în Duhul Sfânt a primilor creştini, ca mădulare ale trupului lui Hristos în integritatea sa, aşa cum a fost prefigurată în comunitatea euharistică a Cinei celei de taină.

Încă de la început, aceste atribute ale desăvârşirii în împlinire şi plenitudinii în acoperire pentru biserică au fost exprimate prin termenul grecesc „katholiki“ (catolică). Acest termen era, în înţelesul său original, foarte departe de sensul de „universal“, care se foloseşte astăzi, desemnând, mai degrabă, „unitatea eshatologică a tuturor în Hristos“ într-o biserică locală concretă.

Ulterior, transformarea conceptuală către „catolicitate“ în sens de „universalitate“, s-a produs nu numai în biserica apuseană, evoluând spre ambiţia unei mondializări teritorial-administrative, ci şi în biserica ortodoxă. În teologia rusă a secolului al XIX-lea îşi face apariţia termenul „sobornost“, ca derivat al lui „sobornaia“, cuvânt ce traduce pe „katholiki“ în Crezul slavon. Din nefericire, în ambele biserici s-a întunecat semnificaţia iniţială a însuşirii de „catolică“ sau „sobornicească“, atribuită fiecărei biserici locale. De la o realitate eshatologică, înţeleasă ca lucrare şi comuniune a bisericii locale, care obiectivizează trupul lui Hristos prin Euharistie, s-a alunecat în interpretare spre ideea de divizare între local şi universal. S-a instaurat în lume trădarea perspectivei soborniceşti (în care Hristos era prezent în întregime în fiecare comunitate euharistică) prin îmbrăţişarea unei structuri administrative externe, impusă silnic, cu o autoritate care avea tendinţa de a absorbi sau chiar anihila, prin universalitatea sa, toate bisericile locale subordonate. Odată cu generalizarea în biserică a metropolelor – bazate pe structurile vechilor provincii romane, apoi bizantine – şi ulterior a patriarhatelor, centrul de greutate al bisericii locale se deplasează spre teritorii mai largi, încorporând diecezele unei provincii sub autoritatea unui singur arhiereu, cel al metropolei. Sistemul metropolitan a reprezentat o modalitate de circumstanţă în localizarea bisericii. Ulterior, doctrina modernă a naţiunii şi a statului independent a forţat generalizarea unui alt principiu, cel al autocefaliei, care a accentuat confuzia teologică din Ortodoxie, numind „biserici locale“ toate bisericile autocefale. S-a creat astfel posibilitatea ca diecezele episcopale să fie absorbite şi înlocuite în reprezentare fie de un sinod permanent, fie de către episcopul care este ales „pe viaţă“ ca întâistătător al bisericii autocefale, fără ca acesta să reprezinte în chip real toate diecezele sau parohiile, care sunt şi rămân autenticele biserici locale ale teritoriului pe care el, teoretic, îl controlează. De aceea, nici o mitropolie, arhidieceză sau patriarhie nu poate purta titlul propriu-zis de biserică, ci poate fi numită aşa doar prin generalizare, prin simplul motiv că încorporează mai multe biserici locale. Acestea sunt singurele organisme care pot fi numite biserici, datorită naturii lor, revelată şi percepută în Euharistia episcopală, dar şi în virtutea îndemnului apostolic de a întemeia biserici în cetăţi: «Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit» (Tit, 1/5). Oare, bisericile aşezate de sfântul apostol Tit prin cetăţi nu erau de sine stătătoare? Principiul autocefaliei extinse la nivelul unei dieceze se instituie oficial în istoria bisericii abia la Sinodul al III-lea Ecumenic (431), şi doar ca o ripostă, ca o necesitate locală stringentă a diecezei din Cipru de a contracara lăcomia episcopului Antiohiei, care năzuia să-şi extindă jurisdicţia şi asupra insulei Cipru. De altfel, chemarea la judecată a bisericilor celor şapte cetăţi, în frunte cu episcopii lor (v. Apocalipsa, cap. 2), este ilustrativă şi, totodată, simbolică. Cifra şapte simbolizează plenitudinea actului judiciar, iar responsabilitatea celor judecaţi este eminamente locală. Ambiţiile teritorial-naţionaliste au conferit în plan teoretic responsabilităţi sporite conducătorului bisericii autocefale, în aceeaşi măsură în care ele, de fapt, s-au diluat în mod dramatic în planul practic. Instituţia scandalos de necanonică a episcopului-vicar s-a generalizat, printr-o nepermisă uşurinţă, în satisfacerea gustului de a copia unele inovaţii ale bisericii apusene. Este un motiv în plus ca bisericile care se autoconsideră „universale“ să revizuiască toate concepţiile care promovează ideea de slujire derivată şi să accepte că structura euharistică a Bisericii are prioritate în faţa celei instituţionale: în sfânta Împărtăşanie, fiecare Biserică locală revelează Biserica întreagă, pe Hristos întreg, trecând de la postura de instituţie la cea de „mod de existenţă“, ca arvună a vieţii veşnice.

«Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea» (Ev. Luca, 22/19)

Modul în care biserica primară a abordat această problemă este, într-adevăr, singurul corect. La Cina cea de taină, petrecută împreună cu ucenicii Săi, Mântuitorul Hristos făcea nu numai o profeţie privind pomenirea Sa peste veacuri, ci şi o ilustrare vie a împărăţiei Sale. Biserica veche a regăsit în sfânta Euharistie imaginea şi structura adevărată a Împărăţiei cerurilor (v. Faptele Apostolilor, 2/42; I Corinteni, 10/16-17), în care poporul lui Dumnezeu se constituie într-o Biserică. Slujirea Bisericii, în diverse chipuri, reflectă şi împlineşte propria slujire a lui Hristos, devenind o proiecţie vie a prezenţei lui Hristos în lume: «...şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin» (Ev. Matei, 28/20), iar Hristos este prezent în lume chiar începând de la întruparea Sa (v. Ev. Luca, 4/13), însă mereu în prezenţa şi prin lucrarea Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt lucrează unde, cum şi când voieşte («Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul» – Ev. Ioan, 3/8), şi oriunde este El prezent, creştinii sunt chemaţi să intre în comuniune între ei şi, totodată, cu Hristos, în chip de Biserică, stăruind în învăţătura apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni: «Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni» (Faptele Apostolilor, 2/42). Lumea exterioară nu este nici ea ignorată, ci este chemată la pocăinţă, la botez şi la primirea darului Duhului Sfânt: «...să se boteze fiecare dintre voi, în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt» (Faptele Apostolilor, 2/38).

Slujirea în biserică devine, aşadar, un dar al Duhului Sfânt, Care purcede de la Dumnezeu Tatăl. Acest dar se raportează în mod esenţial la făgăduinţele pregătite de Dumnezeu creaţiei Sale pentru zilele cele din urmă: «Dar după aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, şi fiii şi fiicele voastre vor profeţi, bătrânii voştri visuri vor visa, iar tinerii voştri vedenii vor vedea. Chiar şi peste robi şi peste roabe voi vărsa Duhul Meu» (Ioil, 3/1-2). După cum „misiunea“ implică trimiterea şi lucrarea apostolică până la toate neamurile, „eshata“ implică chemarea neamurilor evanghelizate într-un singur popor, al celor ce sunt vrednici de a fi numiţi fii ai lui Dumnezeu (v. Ev. Ioan, 1/12) şi de a-L întâmpina la a doua venire a Sa (v. I Tesaloniceni, 4/17).

Sfântul Ignatie al Antiohiei percepe permanenţa apostolică şi sobornicească într-o concepţie de continuitate, bazată nu atât pe succesiunea apostolică de la om la om, care este subînţeleasă, cât pe adunarea sistematică a întregii Biserici într-un loc de judecată; aşadar, în strânsă legătură cu comuniunea euharistică (v. Sf. Ignatie, Magn., 6,1). În acest caz, succesiunea apostolică este consecutivă continuităţii de biserici şi se armonizează cu învăţătura sfintei Scripturi, care cheamă Biserica să consume sistematic cina euharistică în acelaşi loc, locul în care se împarte viaţă veşnică din Împărăţia lui Hristos (v. Apocalipsa, 4/5).

Este vorba, aşadar, de o singură Biserică primită la cină, în sala pregătită de nuntă. De altfel, în lume nu poate subzista decât o singură Biserică adevărată. Orice demonstraţie alternativă se bazează obligatoriu pe un sofism. Ideea de unicitate a Bisericii nu îi conferă însă dreptul ca aceasta să se constituie într-o structură piramidală şi să se plaseze deasupra bisericilor locale. Dimpotrivă, orice structură sau lucrare slujitoare a comunităţii bisericeşti universale trebuie să pornească de la o temelie, care este Biserica locală. Este ceea ce impune Dumnezeu prin Duhul Său Cel Sfânt, Care introduce în istorie realităţile eshatonului: «Încă şi peste slugile Mele şi peste slujnicele Mele voi turna în acele zile din Duhul Meu şi vor prooroci» (Ioil, 3/1; Faptele Apostolilor, 2/17-21). Aşadar, Duhul Sfânt lucrează în zilele din urmă nu prin capul văzut al Bisericii, nici prin structurile ei administrativ-sinodale, ci prin cei mai umiliţi, dar mai curaţi slujitori ai săi, dintre care unii – pentru a sublinia că nici măcar nu fac parte din cler – vor fi de parte femeiască.

Suntem contemporani cu aceste evenimente excepţionale.

Un popor de fii, o rămăşiţă: fiica Sionului

În ziua de Paşti a anului 1955, Duhul Sfânt a destupat izvoarele duhovniceşti ale cerului, lăsând cuvântul lui Dumnezeu să se reverse din belşug pentru spălarea ochilor şi urechilor celor care urmau să se strângă în duh de Biserică şi să se nască din nou: «Pace vouă! Hristos a înviat! Hristos a înviat! Hristos a înviat! Eu sunt Domnul Iisus Hristos. Nu sunt în trup, ci sunt în Duh. Coborâtu-M-am cu Duhul pe pământ ca să-Mi culeg un popor şi să-i vorbesc tainele cele pentru vremea aceasta. Eu sunt Cuvântul lui Dumnezeu, şi am venit să vorbesc pe pământ, să-Mi gătesc calea celei de a doua arătări, aşa precum este scris în Cartea Mea» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 17/30 aprilie 1955);

«Nu vă îndoiţi de glasul Meu, şi credeţi cuvintelor Mele prin această gură neputincioasă, că vreau să vă nasc din nou, din Duh,[...] să-Mi cresc un popor nou, un Israel nou în poporul român, căci poporul ales de Mine în trecut s-a stricat de tot» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 1/14 iunie 1955)

Ce motivează această intervenţie suprafirească? Nimic altceva decât vizibila ineficienţă a celor aproape două mii de ani de propovăduire a bisericilor lumii către lume, răstimp în care lumea s-a degradat în mod exponenţial, până «s-a stricat de tot». De aceea, Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, vine personal să repare acum ceea ce omul „a stricat de tot“.

Când va veni Fiul Omului, va mai găsi credinţă pe pământ?

Faptul că Dumnezeu a hotărât după atâta vreme să aleagă un popor de fii, o rămăşiţă pe care s-o proclame fiică a Sionului, sugerează două ipoteze complementare:

1. Bisericile tradiţionale cu pretenţii de universalitate (cea „catolică“ şi cea „sobornicească“) şi-au epuizat capitolul de încredere, iar îndelunga răbdare a lui Dumnezeu faţă de declinul lor implacabil, a ajuns la sfârşit.

Biserica Catolică şi-a risipit energia în cucerirea teritorială. Practicând un misionarism agresiv, ea a împlinit în literă, dar nu neapărat în Duh, cuvântul Scripturii: «Mergând, învăţaţi toate neamurile [...]» (Ev. Matei, 28/19). În fapt şi pe fond, neamurile evanghelizate de ea au rămas la fel de necredincioase şi nepăsătoare faţă de mântuirea lor ca şi mai înainte, angajându-se într-o dihotomie supărător de vizibilă:

– o lume laică, angrenată într-o sălbatică luptă pentru îmbogăţire;

– o castă a clericilor care prelungesc peste veacuri o zbatere neputincioasă în a-L propovădui eficient pe Hristos.

Biserica Ortodoxă, ceva mai pragmatică sau poate mai comodă, nu s-a obosit să facă misionarism cu orice preţ, pretinzând că îşi face ordine în propria casă, dar presupusa comoditate s-a vădit repede a fi, de fapt, o stare de automulţumire, care i-a sugerat dreptul de a se polei de sus până jos cu slavă deşartă. Efectul a fost similar: odată cu trecerea veacurilor credinţa s-a răcit şi s-a diluat în formalism, fast şi conservatorism, detaşându-se şi aici două lumi, care au evoluat paralel:

– vulgul, către o ortodoxie formală, aproape atee, lipsită de orice trăire duhovnicească autentică, mulţumindu-se a călca pragul bisericii „din An în Paşti“ sau doar la principalele evenimente ale vieţii (botezul, cununia şi înmormântarea);

– instituţia bisericii, către fastul ostentativ, bazileic, dispreţuitor, dar golit de orice eficienţă harismatică, dovedind adesea obedienţă fără scrupule faţă de autorităţile atee şi de poliţia politică, şi chiar colaboraţionism arogant şi iresponsabil cu acestea.

Cu unele excepţii punctuale al căror merit revine unor sfinţi locali, bisericile s-au golit treptat de harisme şi n-au mai cunoscut asistenţa vie a Duhului Sfânt: «Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?» (Ev. Luca, 18/8).

Slujitorii bisericilor s-au simţit atraşi de „bucuriile vieţii“ şi au ajuns treptat să le recupereze puţin câte puţin de la lume, proclamându-le „drepturi ale omului“. Este cunoscută, spre exemplu, polemica dintre clericii apuseni privind renunţarea la „jugul“ celibatului. Renunţând astfel şi la ideea curăţeniei trupeşti, ei sunt foarte aproape de a generaliza amestecul bisericilor cu lumea, uitând de avertismentul sfintei Scripturi: «Prietenia cu lumea este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu» (Iacov, 4/4). În acest fel, Bisericile se îndreaptă inexorabil spre secularizare, dezbrăcându-se de puterea şi de dreptul formal de a-i controla duhovniceşte pe creştini. Aceştia la rândul lor profită în a-şi îndreptăţi faptele şi a le diversifica, inclusiv prin întoarcerea pe ascuns şi fără remuşcări, la păgânism. Palidele împotriviri „oficiale“ ale bisericilor sunt privite acum cu amuzament de către structurile sociale laice, care-i îndeamnă făţiş pe oameni spre un trai imoral, îmbibat de un materialism grosolan, care-l desparte cu totul pe om de Dumnezeu.

2. Timpul s-a scurtat (v. I Corinteni, 7/29) şi ziua Domnului s-a apropiat (v. II Tesaloniceni, 2/3), căci s-a împlinit lepădarea de credinţă, iar «potrivnicul lui Dumnezeu, omul, care s-a ascuns sub haină de biserică şi s-a îmbrăcat cu slavă deşartă, dându-se pe sine Dumnezeu» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 6/19 august 1997), «a fost dat pe faţă» (II Tesaloniceni, 2/4).

«Iată, Mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea Lui!» (Ev. Matei, 25/6)

 

Chemarea pe care Dumnezeu o face neobosit din 1955 încoace este împlinirea pildei fecioarelor (v. Ev. Matei, 25/1-13). Cele zece fecioare sunt Bisericile. Este vorba, aşadar, de biserici locale, euharistice, nu de cele două instituţii-biserici care se cred fiecare în parte „universale“, cu toate că se autointitulează una „catolică“, iar alta, „sobornicească“, din dorinţa de a se ascunde sub cuvânt, ca să nu li se dezvăluie goliciunea şi caracterul fantomatic al infatuării. Aşadar, bisericile locale sunt fecioarele (cele care au reuşit să-şi păstreze curăţia feciorelnică, apostolică) şi au candele în mâini (cele care păstrează nealterat tezaurul de credinţă încredinţat de către apostoli). Faptul că pilda le împarte în mod egal în înţelepte şi nebune, arată imparţialitatea Celui Care le cheamă: El oferă şanse egale tuturor, cu condiţia ca în clipa chemării, cea primită să aibă haină de nuntă, uleiul aprins în candelă şi roada talanţilor încredinţaţi. Bisericile de azi pot însă ieşi în întâmpinarea Lui ca fecioarele înţelepte, ca mirese ale lui Hristos? Pilda e stimulativă. Ea sugerează că măcar jumătate dintre bisericile locale ar fi putut avea duhul prevederii şi râvna pregătirii. Din păcate, uleiul s-a vărsat cu timpul şi din vasele celor care se pregătiseră cândva. Pilda e deopotrivă profetică. Dacă toate fecioarele au adormit, apoi aceasta este starea de fapt în care au fost găsite toate bisericile la chemarea: «Iată, Mirele vine!...» (Ev. Matei, 25/6).

O singură biserică locală – cea românească, născută creştină şi crescută prin jertfe de martiri – mai corespundea întrucâtva. Dar trebuia şi ea trezită, scuturată, spălată, pieptănată, periată şi împodobită, şi apoi dezbrăcată de haina nepotrivită a vremurilor roşii în care a adormit, şi îmbrăcată, apoi, în albul neprihănirii: «O, ţară, ţară! A pătruns în tine vremea cea roşie, şi tu nu i-ai ştiut faţa. Nu ai priceput că roşul este hlamidă de ocară. Ai uitat ce am păţit Eu sub învelişul hlamidei roşii. A venit peste tine vremea lui Edom» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 8/21 noiembrie 1995).

Biserica însă, încă nu se trezeşte, ci stă în letargie: «Preoţii tăi slujesc plăcerilor şi duhului lor şi numelui lor, şi n-au putere să împartă înviere peste tine» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 8/21 noiembrie 1995). Atunci, Dumnezeu coboară cuvântul Său peste România şi dezvăluie taina că ea este ţara strălucirilor (v. Daniel, 11/41-45), proorocind din nou, întărind proorocia făcută pentru ea din veşnicie: «Va fi să învieze pic cu pic acest neam ales» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 4/17 ianuarie 1992).

Cum a răspuns instituţia bisericească a României odată trezită din somn? Vădit incomodată pentru a i se fi deranjat starea de automulţumire şi dulce amorţeală, nu s-a grăbit să-şi aprindă candela şi să iasă în întâmpinarea Mirelui. Ba mai mult, ea I-a dat peste mână lui Dumnezeu şi n-a voit să îmbrace haina albă şi să intre în slava Noului Ierusalim, proorocit în Scripturi. Întrucât ea n-a primit înnoirea în duh, „sobornicitatea“ ei a pierdut asistenţa Duhului, căci Duhul lucrează unde şi cum voieşte (v. Ev. Ioan, 3/8). Va mai putea, aşadar, Soborul Bisericii să declame «Părutu-s-a nouă şi Duhului Sfânt...», când el însuşi a întors spatele la strigarea Duhului? căci Mirele a venit, totuşi, cu chemarea Sa, la această biserică. După cum «La început a fost Cuvântul» (Ev. Ioan, 1/1), tot aşa şi la sfârşit, Cuvântul lui Dumnezeu a coborât pe pământ, împlinind porunca Scripturii care-l dezvăluie a fi numele cel nou al lui Iisus Hristos: «...şi numele Lui se cheamă Cuvântul lui Dumnezeu» (Apocalipsa, 19/13).

Chiar dacă Israel va fi ca nisipul mării, doar o rămăşiţă se va mântui

Domnul Şi-a păstrat însă o rămăşiţă credincioasă la care a coborât în sfat de cuvânt şi care L-a primit cu bucurie. În acest sfat care uneşte cerul cu pământul, este sobornicitatea în Duh a Bisericii de nou Ierusalim. «Ea este gătită ca o mireasă împodobită pentru Mirele ei» (Apocalipsa, 21/2), căci şi-a aprins candela şi a ţinut-o aprinsă din clipa chemării la proorocie a fiicei neamului ei, sfânta Virginia, a şasea trâmbiţă apocaliptică, înger în trup, care a adus pe pământ glas din cer: «Şi a trâmbiţat al şaselea înger. Şi am auzit un glas, din cele patru cornuri ale altarului de aur, care este înaintea lui Dumnezeu» (Apocalipsa, 9/13).

Dar oamenii din lume nu s-au pocăit nici când au auzit că le vorbeşte Dumnezeu din cer, ci şi-au învârtoşat inimile lor: «Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de fermecătoriile lor, nici de desfrânarea lor, nici de furtişagurile lor» (Apocalipsa, 9/21).

«Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici!» (Ev. Matei, 23/13-29)

 

Respingerea lui Hristos-Cuvântul de către instituţia bisericii din lume a avut implicaţii asemănătoare respingerii lui Mesia de către cărturari şi farisei. Lucrarea de comuniune a bisericilor locale din lume, care aduc ofrandă trupul lui Hristos prin Euharistie, s-a întunecat prin stingerea Duhului şi dispreţuirea proorociilor, în pofida avertismentului făcut de sfântul apostol Pavel: «Duhul să nu-L stingeţi, proorociile să nu le dispreţuiţi» (I Tesaloniceni, 5/19-20). Biserica lumii pierde caracterul sobornicesc, alegând între Dumnezeu şi lume ca să rămână singură cu lumea şi uitând în mod tragic că slujirea în biserică este un dar al Duhului Sfânt.

Referindu-se la fariseii şi cărturarii care vorbesc în limbaj academic, dar şi-au pierdut cu totul credinţa şi tac cu subînţeles atunci când cuvântul lui Dumnezeu le dă pe faţă faptele ruşinoase, sfântul Teodor Studitul spune: «Atunci când Corabia se află în primejdie, porunca Domnului este de a nu păstra tăcere. Dacă e vorba de credinţă, nimeni nu are dreptul să zică: „Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic de a face cu acestea. Sau un cârmuitor? Nici acesta nu doreşte să aibă vreun amestec. Sau un sărac care de-abia îşi câştigă existenţa? [...] Nu am nici cădere, nici vreun interes în chestiunea aceasta“. Dacă voi veţi tăcea şi veţi rămâne nepăsători, atunci pietrele vor striga» (Epistola II, 81). Din nefericire, preoţii bisericii oficiale, în cazul când nu predică făţiş împotriva cuvântului lui Dumnezeu şi a Noului Ierusalim, păstrează o tăcere vinovată şi infamă, pe care ei au învăţat-o bine la Facultatea de Teologie, ca strategie tipică „teologiei academice“: „Capul plecat, sabia nu-l taie“.

Domnul a ales pe cei neluaţi în seamă ca să-i facă de ruşine pe cei tari

Pentru că cei chemaţi, preoţi şi arhierei, nu au venit la cină (v. Ev. Luca, 14/18-24), Biserica Noul Ierusalim rămâne singura mireasă înţeleaptă, care arată Mirelui lumina candelei sale: credinţă şi dragoste, ascultare şi supunere. Rămăşiţă aleasă prin har, ea stă în baia naşterii de sus şi nu se mai usucă din curgerea izvorului de cuvânt. Ea naşte popor de sfinţi, fraţi întru Hristos, care se lasă cuprinşi de lucrarea cuvântului, se lasă în lucrarea de ucenici şi de apostoli şi răspândesc sămânţa cuvântului peste cei care voiesc să-L întâmpine pe Hristos. Ei stau în duh de biserică, adevărată biserică sobornicească, în care nu omul, ci Duhul Sfânt lucrează după cum voieşte, dând Bisericii lui Hristos dimensiunea pnevmatologică de care biserica din lume s-a lepădat cu bună ştiinţă ori de câte ori a nesocotit canoanele Sfinţilor Părinţi, care ar fi trebuit să rămână neclintite, şi, iarăşi, când a nesocotit acest cuvânt al lui Dumnezeu. Ei stau credincioşi la masa de cuvânt a Domnului şi se îmbracă în cuvânt şi în Duhul Sfânt, şi vor lua plată de ucenici. Ei se fac pildă vie pentru tot poporul român, pentru tot poporul creştin, ca să se întoarcă el cu întreg trupul, sufletul şi duhul către Dumnezeu, iar Dumnezeu să-l numească noul Israel şi să-l sfinţească, iertându-l de greşale, ca să poată apoi veni pe pământ în chip văzut Fiul lui Dumnezeu, împlinind făgăduinţele de peste veacuri: «Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţeşte-l pe Israel, sfinţeşte numele Tău în Israel iertându-l de greşale, Tată. Fă, Tată, împărăţie vie de la Tine peste poporul Tău şi învaţă-l să se lase în voia Ta, în voia cuvântului Tău, Tată, ca să fie şi în Israel precum este în ceruri, Tată» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, vorbirea Maicii Domnului, 8/21 septembrie 1996).

Părintele Nicodim

Cetatea Sfântă Noul Ierusalim

Motto:

«Înălţaţi spre Mine crucea credinţei sfinte, Evanghelia împărăţiei, care se vesteşte pe sine la toate neamurile, ca să vină apoi sfârşitul proorocit de Mine, să vină venirea Mea şi împărăţia Mea pentru cei drepţi.»

(citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 14/27 septembrie 1998)

Chipul veşniciei Cetăţii Sfinte Noul Ierusalim

Istoria omenirii, consemnată prin împliniri dumnezeieşti care covârşesc ambiţiile omeneşti, stă sub semnul proorociei, acea lucrare de credincioşie a lui Dumnezeu faţă de demnitatea Sa sfântă prin care El îl înştiinţează pe om asupra tuturor celor viitoare pentru ca omul să nu se îndreptăţească pe sine prin neştiinţă atunci când păcătuieşte. Mărturii stau miile de pagini scrise: Vechiul Testament, pentru pregătirea venirii lui Hristos în lume; Noul Testament, pentru activitatea Sa mântuitoare şi a bisericii apostolice; scrierile sfinţilor, pentru cele două milenii de creştinism, în care ele curg ca un izvor.

În cartea profetică Apocalipsa se prooroceşte despre restaurarea profundă, din interior, a vieţii Bisericii lui Hristos şi despre ajungerea ei la sfinţenia apostolică. Ea este numită Cetatea Sfântă Noul Ierusalim (v. Apocalipsa, 3/12; 21/10).

Proorocul Isaia dezvăluie chipul veşniciei Cetăţii Sfinte Noul Ierusalim şi rânduiala pe care Dumnezeu o aşează peste vieţuitorii ei: «Pe zidurile tale, Ierusalime, Eu pun străjeri, care nici zi, nici noapte nu vor tăcea! Voi, care aduceţi aminte Domnului de făgăduinţele Lui, să nu aveţi odihnă! Şi să nu-I daţi răgaz până ce nu va aşeza din nou Ierusalimul ca să facă din el lauda pământului» (Isaia, 62/6-7).

Sfântul Nil Atonitul localizează în timp, cu exactitate, momentul transfigurării Bisericii, într-un context de o deprimantă degradare a vieţii creştine: «Pe la anul 1900, mergând spre jumătatea mileniului al 8-lea de la facerea lumii, aceasta se va schimba şi se va face de nerecunoscut. [...] Păstorii creştinilor, arhierei şi preoţi, vor fi oameni cu slavă deşartă, afară de prea puţini, cu totul nerecunoscând calea din dreapta de cea din stânga. [...] Atunci se vor schimba obiceiurile şi tradiţiile creştinilor şi ale Bisericii. Curăţia va pieri de la oameni, şi va stăpâni fărădelegea». Demascând lucrarea lui Antichrist în lume, sfântul Nil Atonitul precizează momentul în care va fi «refacerea stării dintâi», adică redobândirea sfinţeniei Bisericii, la anul 1992: «Vai, vai, o, părinţilor! Plâng şi mă vait după refacerea stării dintâi a acestui munte. Fiindcă după 1913, trecând 79 de ani, se vor face toate răutăţile despre venirea lui Antichrist, ani de la facerea lumii 7500».

Despre acest an, 1992 (7500 de la facerea lumii), profeţeşte şi sfântul Nifon al Constanţianei: «Începutul veacului al şaptelea înseamnă sfârşitul veacurilor. [...] Sfârşitul lui e plin de putoarea păcatului, de lucrurile omeneşti, care sunt toate mincinoase şi întinate: invidie, ură, minciună, hulă, duşmănie, chefuri, beţii, desfrânări, ucideri, avorturi, lăcomie, iubire de argint, ţinere de minte a răului. Dar, ajunge! Îl voi curma la jumătate! Să înceteze stăpânirea păcatului! Şi, zicând aceste cuvinte de mânie, Domnul a dat arhanghelului Mihail semnalul pentru judecată».

Sfântul Calinic de la Cernica este purtat în trup pe insula mănăstirii Cernica de către sfântul ierarh Nicolae şi sfântul mare mucenic Gheorghe, care-i arată, ca într-o icoană zugrăvită, pe Sfânta Treime, şi sub aceasta un pergament scris cu litere mari: «7500 leatul de la Adam». Sfinţii care-l susţineau de braţ i-au zis: «Vezi că nu este la 1848 sfârşitul lumii? N-ai citit de ziua a opta, jumătate a veacului acestuia şi jumătate a veacului viitor, şi că sfârşitul lumii văzute va fi când se vor împlini anii de la Adam 7500?». Aşadar, sfârşitul puterii absolute a diavolului în lume, pentru câtă vreme a fost dezlegat, s-a proorocit a fi anul 1992 după Hristos: «Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi îl va nimici cu strălucirea venirii Sale» (II Tesaloniceni, 2/8). Împlinirea acestei Scripturi este coborârea cuvântului lui Dumnezeu, căci el este «suflarea gurii Sale», care nimiceşte fărădelegea prin venirea lui Dumnezeu, cuvânt, pe pământ. Ca şi la celelalte proorocii însă, condiţia principală a împlinirii ei era încrederea, credinţa unor oameni curaţi că trebuie să se angajeze prin jertfa lor personală în împlinirea ei.

Istoria biblică a consemnat împliniri similare. Potopul nu ar fi putut aduce salvarea creaţiei din decăderea ei fără credinţa lui Noe, care a construit în zeci de ani o corabie într-un vârf de munte, batjocorit fiind de semenii săi, şi care a impus familiei sale o conduită aparte: sfinţenia (v. Facerea, 6/9).

Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, Răscumpărătorul făpturii, nu s-ar fi transpus în viaţă, din proorocia arhanghelului Gavriil în peştera Betleemului, fără smerenia şi ascultarea Fecioarei: «Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău» (Ev. Luca, 1/38), şi fără ocrotirea jertfelnică a dreptului Iosif.

Tot aşa, coborârea împărăţiei cerurilor pe pământ prin Cetatea Sfântă Noul Ierusalim nu s-ar fi adeverit fără credinţa fierbinte a unor creştini care au împlinit proorociile sfântului Nil, ale sfântului Nifon, ale sfântului Calinic, şi, în timpurile lor, ale sfintei Virginia, trâmbiţa apocaliptică a Domnului. Mai întâi a existat pregătirea: trăirea în viaţa lor de zi cu zi a tuturor învăţăturilor creştine, păstrate în biserica strămoşească, dar care în biserica din lume fuseseră aduse la formalism, superficialitate, şi uneori chiar la nepăsare. Apoi, cu dragoste fierbinte de Dumnezeu ei au primit grăirea lui Dumnezeu cu omul, căci au auzit glasul lui Dumnezeu, despre care de asemenea s-a proorocit în Scripturi: «Un glas! Un vuiet din cetate! Un glas din templu! Este glasul Domnului! El răsplăteşte vrăjmaşilor Săi după faptele lor» (Isaia, 66/6); «Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul, şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce vor auzi vor învia» (Ev. Ioan, 5/25). Glasul Domnului este cel ce i-a chemat, mai întâi prin sfânta proorociţă Virginia, şi apoi în chip minunat şi direct, ca să ridice ei din temelii Cetatea Sfântă Noul Ierusalim, ca locaş de odihnă a sfinţeniei Domnului, în care cerul coboară pe pământ, şi ca punct de referinţă pentru poporul lui Dumnezeu, cel adunat cu multă trudă de sfânta Virginia, începând cu anul 1955, ca să se ştie că «Acolo este Domnul» (Iezechiel, 48/35).

Începând cu acest an, 1955, cuvântul lui Dumnezeu a fost auzit şi cunoscut de mulţi creştini, dar nu toţi au păstrat darul credinţei şi, deci, puterea de a mărturisi până la sfârşit. În vremea comunistă prigoana a fost diabolică, mai ales asupra împlinitorilor cuvântului. Abia după anul 1989 schimbările din lume au îngăduit descătuşarea inclusiv în împlinirea întocmai a proorociilor, şi anume începutul de «cer nou şi pământ nou» (Isaia, 65/17) în grădinile sfinte ale Domnului şi în inimile credincioşilor.

Împărăţia cerurilor pe pământ

Creştinii Cetăţii Sfinte Noul Ierusalim, călăuziţi pas cu pas de Cuvântul lui Dumnezeu, împlinesc legea Lui cea sfântă: împărăţia cerurilor pe pământ. Cei care cred cu adevărat, sunt cei curaţi, şi aceasta este trăirea celor ce cred. Împlinind întocmai proorociile de peste veacuri, ei au zidit în anul bisericesc 1992, în numai trei luni, Biserica Noul Ierusalim, îndeplinind toate rânduielile canonice necesare sfinţirii ei ca lăcaş de cult ortodox creştin. Această Biserică s-a impus ca un exemplu singular de promovare a curăţiei absolute în trăire şi simţire creştină, de observare riguroasă a canoanelor Bisericii strămoşeşti şi de excludere a oricăror compromisuri din viaţa de zi cu zi a trăitorilor ei. Domnul Însuşi o numeşte «piatră de temelie a Bisericii învierii făpturii lui Dumnezeu», «munte sfânt», sugerând în acest fel moartea spirituală a celor ce se amăgesc cu trăire pseudo-creştină, slujind simultan şi lui Dumnezeu, şi lui mamona.

Biserica Noul Ierusalim mai este denumită de Dumnezeu: «Corabie» (având ca tălmăcire asemănarea cu corabia salvării, construită de Noe), «Piatră» (pietricica albă a proorocului – Apocalipsa, 2/17), «Munte al binecuvântărilor» (care se înalţă peste ceilalţi munţi semeţi – lucrările semeţiei oamenilor). «Şi în zilele cele de apoi, muntele templului Domnului se va înălţa peste vârfurile munţilor şi mai sus decât dealurile, şi către el vor curge popoarele. Popoare multe se vor îndrepta spre el, zicând: „Veniţi să ne suim în muntele Domnului, în templul Dumnezeului lui Iacov, şi El ne va învăţa căile Sale şi să mergem pe cărările Sale, că din Sion va ieşi legea, şi cuvântul lui Dumnezeu, din Ierusalim!“» (Miheia, 4/1-2).

Prin proorociile rostite de cuvântul lui Dumnezeu, Biserica Noul Ierusalim a fost înconjurată de o «salbă de mărgăritare» (alte zidiri creştine, care desăvârşesc cerinţele vieţii mănăstireşti pentru cei ce prin chemare au fost adăugaţi la poporul Domnului, în acord cu voia lui Dumnezeu şi cu planul Său de mântuire a neamului creştinesc):

– căsuţa din deal;

– casa întâlnirii;

– grădina întâlnirii, cu amfiteatru de festivităţi cultural-creştine;

– cortul întâlnirii;

– zece fântâni, sub ocrotirea Domnului, a Maicii Domnului, a sfintei Virginia, a sfântului Andrei, a sfântului Ilie, a sfântului Pantelimon, a sfintei Maria Samarineanca, a sfintei Ecaterina, a sfântului Nicolae, a sfinţilor arhangheli Mihail şi Gavriil.

Piatra de temelie a Bisericii Noul Ierusalim a fost pusă la 22 iulie anul 1991, iar târnosirea Bisericii s-a săvârşit la data de 12 decembrie a aceluiaşi an, prin osârdia arhiereului Irineu Pop Bistriţeanul.

Acest sfânt aşezământ a fost construit după porunca şi planul transmis de Dumnezeu prin cuvânt stătătorilor mănăstirii, servi şi purtători de Dumnezeu, împreună cu alţi iubitori de Hristos creştini. Biserica are treizeci şi trei de cupole, simbolizând anii pământeşti ai Domnului Iisus Hristos, şi are douăsprezece uşi, care simbolizează împlinirea proorociei de reîntoarcere la Dumnezeu a celor douăsprezece seminţii ale lui Israel (v. Apocalipsa, 21/12).

Căsuţa din deal, construită în perioada 1998-1999, este aşezare cu trăire monahală, pentru creştini de parte bărbătească şi care au avut chemare la întregirea poporului Domnului.

Casa întâlnirii, construită în perioada 2000-2001, cuprinde sală de expoziţie şi atelier de creaţie, pentru lucrări de artă creştină.

Grădina întâlnirii, amenajată în perioada 2000-2001, cuprinde un spaţiu artistic, acoperit de un cort alb, cortul întâlnirii, susţinut de o confecţie metalică sub care se află scenă şi amfiteatru. Aici se desfăşoară Sărbătorile Creştinătăţii Româneşti, închinate bianual praznicelor Coborârii Sfântului Duh şi ale Maicii Domnului, întâlniri prin care lucrarea de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu se dăruieşte tuturor oamenilor.

Activitatea publică a Cetăţii Sfinte Noul Ierusalim se derulează prin Fundaţia Sfânta Virginia, înfiinţată în anul 1995. Tot în acest an, Fundaţia a finalizat prima ediţie a cărţii „Cuvântul lui Dumnezeu“, care cuprinde selecţiuni din vorbirea Domnului, în perioada 1955-1995.

Ulterior Fundaţia a publicat lunar, sub formă de ziar distribuit gratuit, cuvântul lui Dumnezeu, auzit de cei stătători ai mănăstirii Noul Ierusalim.

Alte activităţi ale Fundaţiei Sfânta Virginia din Pucioasa se concretizează în:

– expoziţii de sculptură şi pictură cu specific religios, realizate în atelierul de creaţie creştin-ortodoxă al Fundaţiei;

– expoziţii de aşezări rurale, de interior ţărănesc străvechi, de reîntoarcere la izvoarele strămoşeşti ale culturii şi tradiţiei româneşti, de vestimentaţie românească şi ţesături;

– activităţi artistice, ocazionate de sărbători, printre care: muzica, poezia şi teatrul creştin.

Părintele Nicodim

A doua venire a Domnului

Motto: „Dumnezeu strălucit va veni, Dumnezeul nostru, şi nu va tăcea” (Ps. 49,3)

A doua venire a Domnului este o proorocie atât de cunoscută, încât toţi creştinii care au virtutea nădejdii o poartă pe buzele lor: „Şi iarăşi va să vie cu slavă, să judece viii şi morţii…” şi nu o contestă, şi nici măcar nu cârtesc, din sfială sfântă pentru o aşa de mare şi înfricoşată făgăduinţă. Există şi „creştini” pe care această promisiune îi cam încurcă în învârtelile lor, şi care ar vrea ca Domnul să se răzgândească, sau măcar ca această venire să se amâne sine die şi să aibă loc cât mai târziu cu putinţă.

Proorocul David vesteşte o vreme de har care pregăteşte prin Cuvânt venirea Dreptului Judecător şi care va avea loc după înălţarea la cer întru slavă, peste cerul cerului, a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. El va da glas cu putere peste poporul Lui, iar poporul Lui nu poate fi decât cel asemenea Lui (Israel), adică este noul Israel cel de acum, este poporul creştin:

„Cântaţi Dumnezeului Celui ce S-a suit peste cerul cerului, spre răsărit; iată va da glasul Său, glas de putere. Daţi slavă lui Dumnezeu! Peste Israel măreţia Lui şi puterea Lui în nori. Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel; Însuşi va da putere şi întărire poporului Său. Binecuvântat este Dumnezeu” (Ps.67, 34-36).

Acest glas care va pregăti poporul creştin cu întărire şi putere pentru întâmpinarea Domnului este dezvăluit tot de Sfânta Scriptură ca purtând pecetea numelui cel nou al Domnului, Cuvântul lui Dumnezeu, care precede venirea în trup a Mântuitorului Iisus Hristos (v. Apoc.19, 13).

Cartea profetică a Apocalipsei descrie detaliat coordonatele generale ale acestui eveniment cosmic, denumit A doua venire a Domnului. Distingem trei planuri profetice, ordonate temporal şi de o importanţă şi intensitate vădit ascendentă: Anunţarea proorociei; Pregătirea proorociei; Împlinirea proorociei.

Anunţarea proorociei

Temeiul biblic: Apocalipsa, capitolul 3:

…

7 Iar îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: Acestea zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce are cheia lui David, Cel ce deschide şi nimeni nu va închide şi închide şi nimeni nu va deschide:

8 Ştiu faptele tale; iată, am lăsat înaintea ta o uşă deschisă, pe care nimeni nu poate să o închidă, fiindcă, deşi ai putere mică, tu ai păzit cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit numele Meu.

9 Iată, îţi dau din sinagoga satanei, dintre cei care se zic pe sine că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată, îi voi face să vină şi să se închine înaintea picioarelor tale şi vor cunoaşte că te-am iubit.

10 Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, şi Eu te voi păzi pe tine de ceasul ispitei ce va să vină peste toată lumea, ca să încerce pe cei ce locuiesc pe pământ.

11 Vin curând; ţine ce ai, ca nimeni să nu ia cununa ta.

12 Pe cel ce biruieşte îl voi face stâlp în templul Dumnezeului Meu şi afară nu va mai ieşi şi voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, – al Noului Ierusalim, care se pogoară din cer, de la Dumnezeul Meu – şi numele Meu cel nou.

13 Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor.

…

Interpretare liberă:

vers.7: Biserica din Filadelfia, cea iubitoare de iubire şi de adevăr, simbolizează Biserica Ortodoxă universală (deci nu o instituţie aparte, ci o masă unitară de credincioşi din toate timpurile şi locurile, care urmează după Păstorul lor) şi totodată Ortodoxia, ca învăţătură de credinţă şi trăire creştină sub ocrotirea harului Duhului Sfânt;

vers. 8: Ortodoxia va fi sprijinită de Domnul în toată vremea, ca să nu se lepede de numele Lui şi să-i păzească în toată vremea Cuvântul Lui (adică, inclusiv Sfânta Tradiţie, pe lângă Cuvântul scris);

vers. 9: Domnul îi va umili pe potrivnicii Ortodoxiei care se vor ridica în scaune înalte şi se vor crede aleşi, dar nu sunt;

vers.10: Domnul răsplăteşte Biserica Sa cu ocrotire mare în ceasurile de încercare care stau să vină peste tot pământul;

vers.11: Domnul îndeamnă la veghe neobosită şi la răbdare prin cuvintele „Vin curând”, arătând şi pericolul de a cădea în delăsare, care ar aduce cu ea pierderea cununii de învingător;

vers.12: Domnul prooroceşte că va fi o auto-selecţie (cel ce biruieşte, faţă de cel ce cade) urmată de o selecţie ( îl voi face stâlp). Acest stâlp ales de Domnul este creştinul care prin conduita sa a ajuns un model pentru ceilalţi. El este stâlp al Bisericii („templul”) din care nu va mai ieşi afară, căci s-a despărţit de lume şi de ispitele ei. Domnul îl recunoaşte drept creştin autentic, vrednic de numele lui Hristos pe care îl poartă (cuvântul „creştin” vine de la cuvântul „Hristos”). Domnul anunţă un nume nou, simbolic, pentru Biserica Sa: Noul Ierusalim, care aduce o înnobilare de sensuri şi o repunere în valoare pentru Ierusalimul istoric. Creştinii ortodocşi care vor trăi creştineşte şi vor lua chipul şi asemănarea lui Hristos se vor numi creştini ai Noului Ierusalim, fără a se înţelege simplist că s-a constituit din ei şi cu ei o altă Biserică decât cea care a fost şi până acum Biserica lui Hristos. Coborârea din cer nu trebuie înţeleasă ca o aterizare materială extraterestră, ci ca o voinţă cerească, ineluctabilă, care se aşterne pe tot pământul, ca această Biserică să fie Biserica Sa. Biserica numită Noul Ierusalim este deci un nume nou, o stare de har care legitimează adevărata Biserică Ortodoxă a lui Dumnezeu, care vine de la apostoli şi până astăzi. Totodată, şi numele cel nou al Domnului Iisus Hristos este anunţat (Apoc. 3,12) şi descoperit (Apoc. 19, 12-13) tot în această proorocie: el este Cuvântul lui Dumnezeu:

„Pe cel ce biruieşte îl voi face stâlp în templul Dumnezeului Meu şi afară nu va mai ieşi şi voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, – al Noului Ierusalim, care se pogoară din cer, de la Dumnezeul Meu – şi numele Meu cel nou” (Apoc. 3,12)

” Iar ochii Lui sunt ca para focului şi pe capul Lui sunt cununi multe şi are nume scris pe care nimeni nu-l înţelege decât numai El. Şi este îmbrăcat în veşmânt stropit cu sânge şi numele Lui se cheamă: Cuvântul lui Dumnezeu” (Apoc. 19, 12-13).

Acest nume nou, Cuvântul lui Dumnezeu, proorocit şi mai înainte ca fiind nedespărţit de Tatăl ceresc (v. Ioan, 1, 1-14), arată felul în care Dumnezeu va aşeza pe pământ aceste proorocii despre Noul Ierusalim: prin voia şi Cuvântul Său pe care, iată, acum îl pot auzi toţi oamenii.

vers. 13: Domnul ştie că se vor ivi împotrivitori la Cuvântul Său şi la voia Sa, şi fiincă este iubitor şi drept şi credincios faţă de Sine, îi previne să se umilească şi să-L asculte, atunci când Duhul Lui grăieşte bisericilor de pe pământ.

Pregătirea proorociei

Temeiul biblic: Apocalipsa, capitolul 21:

1 Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este.

2 Şi am văzut cetatea sfântă, Noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei.

3 Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Însuşi Dumnezeu va fi cu ei.

4 Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici dureri nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut.

5 Şi Cel ce şedea pe tron a grăit: Iată, noi le facem pe toate. Şi a zis: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate.

6 Şi iar mi-a zis: Făcutu-s-a! Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul. Celui ce însetează îi voi da să bea, în dar, din izvorul apei vieţii.

7 Cel ce va birui va moşteni acestea şi-i voi fi lui Dumnezeu şi el Îmi va fi Mie fiu

8 Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua.

…

Interpretare liberă:

Vers 1: Mai multe proorocii (rămase de la Sfântul Nil Atonitul,de la Sfântul Nifon al Constanţianei, de la Sfântul Calinic de la Cernica) au vestit că la jumătatea mileniului al optulea (anul 1992 după Hristos), împărăţia satanei de pe pământ va primi o lovitură de moarte, căci Domnul va îngădui întemeierea văzută, simbolică, a împărăţiei cerurilor pe pământ, prin zidirea unui locaş de cult ortodox în care să se înlăture prin legătură canonică arhierească orice amestec al lumii cu această biserică, şi să fie aceasta un locaş de odihnă a sfinţeniei Domnului pe pământ. Aici, în biserica pe care Domnul a numit-o Noul Ierusalim, marea (adică lumea cu deşertăciunile ei) nu mai este, căci a rămas în afara porţilor cetăţii sfinte. Domnul glăsuieşte aici de acum, iar Cuvântul lui Dumnezeu zideşte un cer nou pe un pământ nou, un pământ care va fi de acum al Domnului, nu al omului, căci în curţile Domnului va domni dreptatea şi pacea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.

vers.2: În anul 1991, Domnul a dat îndemn din cer prin Cuvântul Său de a se zidi această cetate sfântă, numită Noul Ierusalim, în care nimic necurat să nu se sălăşluiască. Domnul a numit-o „piatră de temelie a Bisericii învierii făpturii lui Dumnezeu” şi „munte sfânt”, vrând să arate că ea nu va fi mânată vreodată de vreo ambiţie de supremaţie instituţională, ci va fi doar un model de excepţie pentru o autentică renaştere şi trăire creştinească, pentru celelalte biserici din lume.

vers.3: Domnul prooroceşte că va fi mereu în mijlocul poporului Său, povăţuindu-l şi sprijinindu-l ca pe un prunc, prin Cuvântul şi prin harul Său.

vers.4: Creştinii care vor alege calea cu Dumnezeu şi vor crede în făgăduinţele şi învăţăturile Lui pe care le vor primi prin Cuvânt viu şi lucrător, vor primi putere să se desprindă de slăbiciunile omeneşti care cheamă cu ele nemulţumiri, nelinişti, dureri şi lacrimi aduse de despărţirea de cele ce pier, căci ei vor trece din moarte la viaţă prin dragosteea de Dumnezeu şi de fraţi.

vers.5: Domnul a hotărât înnoirea făpturii şi aşa a fost: după a Sa voinţă s-a întemeiat poporul Domnului cel nou şi binecredincios şi supus Lui întru toate, care a primit isprăvnicia de a îngriji şi păstra şi păzi grădinile Domnului şi Locaşul Lui cel sfânt. Şi toate cele văzute s-au înnoit în duh şi cele vechi nu mai sunt.

vers.6: Domnul arată că este un Dumnezeu Atotputernic, Cel ce a făcut cerul şi pământul după voinţa Sa, şi că este mai presus de timp, căci ţine în pronia Sa întreaga creaţie, de la începutul şi până la sfârşitul acesteia. El a făcut toate prin Cuvânt şi tot prin Cuvânt le păstrează să nu se risipească. Cuvântul Lui este izvor de viaţă pentru cei care-l ascultă şi îl împlinesc. El se dă în dar celor ce însetează după Adevăr.

vers.7: Toţi cei care vor birui păcatul şi, lepădându-se de sine, Îi vor urma lui Hristos, vor primi de la el moştenirea cea nepieritoare: vrednicia de fiu al lui Dumnezeu şi viaţa veşnică împreună cu El.

vers.8: Cei care nu vor crede în Cuvântul Lui şi se vor face împotrivitori, nu vor şti cum să se cureţe de întinăciunea păcatelor şi vor rămâne în necurăţiile lor, şi pentru aceasta vor gusta din amarul despărţirii de Dumnezeu şi vor avea parte de focul remuşcărilor veşnice.

Împlinirea proorociei

Temeiul biblic: Apocalipsa, capitolul 21

Cerul cel nou. Pământul cel nou. Noul Ierusalim. Douăsprezece porţi şi douăsprezece pietre de temelie. Lumina dumnezeiască în loc de soare.

…

9 Şi a venit unul din cei şapte îngeri, care aveau cele şapte cupe pline cu cele din urmă şapte pedepse, şi a grăit către mine zicând: Vino să-ţi arăt pe mireasa, femeia Mielului.

10 Şi m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu,

11 Având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era asemenea cu cea a pietrei de mare preţ, ca piatra de iaspis, limpede cum e cristalul.

12 Şi avea zid mare şi înalt şi avea douăsprezece porţi, iar la porţi doisprezece îngeri şi nume scrise deasupra, care sunt numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel.

13 Spre răsărit trei porţi şi spre miazănoapte trei porţi şi spre miazăzi trei porţi şi spre apus trei porţi.

14 Iar zidul cetăţii avea douăsprezece pietre de temelie şi în ele douăsprezece nume, ale celor doisprezece apostoli ai Mielului.

15 Şi cel ce vorbea cu mine avea pentru măsurat o trestie de aur, ca să măsoare cetatea şi porţile ei şi zidul ei.

16 Şi cetatea este în patru colţuri şi lungimea ei este tot atâta cât şi lăţimea. Şi a măsurat cetatea cu trestia: douăsprezece mii de stadii. Lungimea şi lărgimea şi înălţimea ei sunt deopotrivă.

17 Şi a măsurat şi zidul ei: o sută patruzeci şi patru de coţi, după măsura omenească, care este şi a îngerului.

18 Şi zidăria zidului ei este de iaspis, iar cetatea este din aur curat, ca sticla cea curată.

19 Temeliile zidului cetăţii sunt împodobite cu tot felul de pietre scumpe: întâia piatră de temelie este de iaspis, a doua din safir, a treia din halcedon, a patra de smarald,

20 A cincea de sardonix, a şasea de sardiu, a şaptea de hrisolit, a opta de beril, a noua de topaz, a zecea de hrisopras, a unsprezecea de iachint, a douăsprezecea de ametist.

21 Iar cele douăsprezece porţi sunt douăsprezece mărgăritare; fiecare din porţi este dintr-un mărgăritar. Şi piaţa cetăţii este de aur curat, şi străvezie ca sticla.

22 Şi templu n-am văzut în ea, pentru că Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, şi Mielul este templul ei.

23 Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul.

24 Şi neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii pământului vor aduce la ea mărirea lor.

25 Şi porţile cetăţii nu se vor mai închide ziua, căci noaptea nu va mai fi acolo.

26 Şi vor aduce în ea slava şi cinstea neamurilor.

27 Şi în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea vieţii Mielului.

Interpretare liberă:

Vers 9: Domnul anunţă că va descoperi ucenicului Său şi prin el întregii lumi taina miresei Mielului, taina Ortodoxiei, care este Biserica neprihănită a lui Hristos, care a stat nedespărţită de El, după cum şi El a stat cu Ea nedespărţit de la început, de la întemeierea ei şi prin toate veacurile.

vers.10: Domnul anunţă că această Biserică nu este o instituţie, ci o stare de har, în care cei chemaţi au venit pentru a fi aleşi şi apoi credincioşi Cuvântului lui Dumnezeu care coboară din cer şi cârmuieşte amănunţit şi nemijlocit această Biserică, numită de Domnul cu hram nou, cu nume nou, cu nume de cinste: Noul Ierusalim.

vers.11: Împlinirile şi ascultarea de Dumnezeu din această Biserică reflectă întregii lumi slava lui Dumnezeu care o conduce şi se aşează ca un far călăuzitor de lumină pentru toate bisericile locale care vor să intre în acest har al Cuvântului lui Dumnezeu. Acestea nu vor mai avea nevoie de o instituţie omenească, în fruntea căreia şade un singur om, care să le conducă, deoarece Capul care le va călăuzi este Hristos, care este Lumina lumii.

vers.12: În această Biserică vor fi pomenite necontenit toate seminţiile pământului care au trecut la veşnicie, simbolizate prin numărul deplinătăţii, cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, prin care vor intra în veşnicie, ca prin nişte porţi, toţi cei care au nădăjduit în izbăvirea proorocită care va veni prin Mesia.

vers.13: Pe aceste porţi vor intra toate sufletele chemate spre veşnicie, din toate colţurile pământului.

vers.14: Temelia Bisericii stă pe jertfa celor doisprezece Apostoli, adunaţi în sobor, şi aşa este anunţată această Biserică de Domnul ca fiind Apostolească şi Sobornicească

vers.15-21: Domnul anunţă alte repere simbolice, care vor fi luate în seamă atunci când se va zidi locaşul sfânt al Noului Ierusalim, care va arăta în chip văzut întregii lumi locul în care a vorbit Domnul pe pământ şi unde a hotărât El ca cerul cel nou să îmbrăţişeze pământul cel nou.

vers.22-26: Domnul anunţă destinul Ortodoxiei după venirea Sa văzută, în trup transfigurat, pe pământ. Templul văzut, biserica de zid, va fi înlocuit de trupul Său care este templu al Duhului Sfânt.

vers.27: Domnul anunţă cerinţele pe care trebuie să le împlinească aceia care se cred creştini, pentru a fi primiţi în împărăţia Sa: să nu fie cu nimic pângăriţi sau dedaţi cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci să fie lipiţi de Adevăr, care este Hristos, şi aşa vor putea fi înscrişi în Cartea vieţii Mielului.

Continuare.Temeiul biblic: Apocalipsa, capitolul 22:

Râul şi pomul vieţii. Fericirea veşnică. Ioan este martorul credincios. Făgăduinţa şi judecata lui Dumnezeu. Venirea lui Hristos.

1 Şi mi-a arătat, apoi, râul şi apa vieţii, limpede cum e cristalul şi care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului,

2 Şi în mijlocul pieţei din cetate, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vieţii, făcând rod de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-şi rodul; şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor.

3 Nici un blestem nu va mai fi. Şi tronul lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în ea şi slugile Lui Îi vor sluji Lui.

4 Şi vor vedea faţa Lui şi numele Lui va fi pe frunţile lor.

5 Şi noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor.

6 Şi îngerul mi-a zis: Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate şi Domnul, Dumnezeul duhurilor proorocilor, a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi cele ce trebuie să se întâmple în curând.

7 Şi iată vin curând. Fericit cel ce păzeşte cuvintele proorociei acestei cărţi!

Interpretare liberă:

Vers 1-5: Proorocie despre viaţa veşnică, împreună cu Hristos- Cuvântul cel viu, râul vieţii şi pomul vieţii, care cuvintează din veci peste neamuri, dându-le tămăduire din moarte. Din toate împlinirile minunate ale proorociilor, care aduc sfinţenia din cer pe pământ, înţelegem că este vorba de împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu de la Pucioasa, care călăuzeşte ca o lumină pe cei care s-au dăruit Lui şi- I slujesc. Fiecare vorbire a Domnului este dătătoare de viaţă, şi este proorocită ca „o frunză” din pomul vieţii, care este Hristos.

vers.6: Întărire despre veridicitatea celor proorocite, că ele sunt de la Duhul Sfânt, care mereu lucrează prin prooroci, arătând cele ce trebuie să se întâmple şi chemând neamurile la naşterea de sus, naşterea din nou din apă şi din Duh.

vers.7: Domnul anunţă venirea Sa, care va avea loc „curând”. Ce însemnă „curând” la Dumnezeu, şi ce înseamnă „curând” la om? Dumnezeu vorbeşte cu şi despre atotputernicia şi nesfârşirea Sa, iar omul gândeşte cu slăbiciunea şi despre vremelnicia sa. De aceea Domnul ascunde în cuvintele Sale îndelunga Lui răbdare cu omul, iar omul ascunde în gândurile sale, necredinţa lui în înţelepciunea lui Dumnezeu. El ignoră că la Dumnezeu o zi este ca o mie de ani, iar o mie de ani sunt ca o zi. Dar cei ce au înţelepciune cerească se întrarmează şi ei cu îndelungă răbdare şi nu pun la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu, şi de aceea sunt şi vor fi fericiţi. Aceia însă care vor dispreţui Cuvântul lui Dumnezeu, să ia aminte la avertismentele Scripturii: „Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele are judecător ca să-l judece: cuvântul pe care l-am spus acela îl va judeca în ziua cea de apoi” (Ioan, 12,48).

*

Este oare această însemnată proorocie ignorată de Biserică?

Despre Noul Ierusalim se prooroceşte necontenit, de două mii de ani încoace, la fiecare Sfântă Liturghie din toate bisericile ortodoxe. Însă acei clerici care au devenit formalişti-ritualişti odată cu trecerea vremii şi au ajuns să slujească de silă, doar pentru bani, nici nu-şi mai dau seama ce spun, atunci când zic ei că slujesc. Ei ignoră că Sfinţii Părinţi au văzut cu duhul importanţa acestei proorocii şi au aşezat-o la loc de cinste în principalele slujbe canonice în care omul se întâlneşte cu Dumnezeu. La fiecare Sfântă Liturghie, când preotul pune în sfântul potir părticica Născătoarei de Dumnezeu, el rosteşte „Luminează-te, luminează-te Noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit!” (cuvinte profetice, pe care le regăsim şi în Vechiul Testament, la Isaia, cap.60,v.1). În plus, aceste cuvinte au devenit inima unei cântări alese, intitulată Axionul Învierii Domnului, specifică pentru întreaga perioadă a Penticostarului. Câţi aud însă ceea ce se cântă, şi câţi pricep ceea ce aud?