Artistul plastic Marian Zidaru s-a născut într-un secol nefericit, în care lupta dintre materialism şi idealism s-a tranşat ferm în favoarea primului, care a reuşit mai întâi să devină putere în stat şi apoi să exercite o influenţă despotică asupra omului. În statul comunist artiştii au avut de ales: să devină adulatori de curte ai puterii, promovând o artă materialistă decadentă, sau să dezvăluie chipul urât al lumii în care trăiau, riscând închisorile sau spectrul zilei când vor muri de foame. Această alternativă s-a prelungit o vreme şi după căderea comunismului, în acea tulbure perioadă de tranziţie care pare să nu se mai sfârşească. Lui Marian Zidaru însă, Dumnezeu i-a oferit şansa de a alege o a treia cale, cea a purificării, dându-i ca model un grup de creştini ortodocşi a căror viaţă era modelată după Cuvântul lui Dumnezeu, care, coborând din cer la Pucioasa încă din anul 1955, îi povăţuia ca pe nişte copii cum să aleagă şi cum să păstreze calea, adevărul şi viaţa. Marian Zidaru nu a irosit această şansă unică, ci a ales învierea în duh. El s-a renăscut pe sine creştin după acest model oferit de Dumnezeu, într-o lume în care ateismul şi conformismul religios înghiţiseră treptat, treptat duhul bisericii şi pe oamenii ei.
Marian Zidaru nu s-a mulţumit să se convertească în mentalitate, ci în întreaga sa fiinţă. De aceea arta sa a înregistrat o cotitură radicală în simbolismul religios. Într-o lume contorsionată de spaime, învăţată să vorbească despre Dumnezeu în şoaptă şi să-şi facă semnul crucii cu limba, Marian Zidaru a avut curajul să dea prin obiectul de artă chip văzut cuvântului Scripturii care spune că atunci când oamenii vor tăcea, pietrele vor striga şi vor mărturisi pe Hristos Cel răstignit şi înviat. (v. Ev. Luca, 19/40).
Marian Zidaru a riscat de două ori. Întâi, şi-a riscat liniştea, promovând o artă cu mesaj religios într-o lume îmbibată cu doctrina materialist-atee. Apoi, şi-a riscat credibilitatea atât printre artişti, critici şi oameni de cultură, cât şi printre coreligionarii săi ortodocşi, traducând într-o viziune proprie prin obiectul artistic material (piatră, lemn, metal) inefabilul Scripturii. Acest act de curaj a stârnit unele împotriviri făţişe care cu timpul au căpătat o agresivitate acută. Cei care n-au înţeles simbolistica brâncuşiană pe care Marian Zidaru s-a străduit s-o adapteze la mesajul biblic, l-au acuzat de infantilism religios şi erezie artistică. Detractorii lui au apelat la toată recuzita ieftină a defunctei propagande atee comuniste: artă retrogradă, anticreştină, antidogmatică, antisocială, sectarism îngust, dispreţ pentru erminia creştină, idolatrie. Oare, cât şi ce au înţeles aceşti calomniatori analfabeţi artistic din mesajul artei lui Marian Zidaru?
Pentru cei care au ochi de văzut, mesajul lui Marian Zidaru este însă cât se poate de limpede. El se străduieşte să-i demonstreze omului că lumea nevăzută poate fi percepută cu simţurile despătimite, spălate de păcat. În arta sa, aripile traduc mângâierea Duhului Sfânt (v. Ieşirea, 25/20), iar ochii nenumăraţi reamintesc de omniprezenţa lui Dumnezeu (v. Iezechiel, 1/18). Omul însă, într-atât s-a obişnuit cu existenţa ternă de demisol, încât dacă i-ar oferi cineva gratuit aripi ca să zboare, probabil că ar refuza cu vehemenţă; în schimb, el modelează cu nepăsare duhurile rele după chipul şi asemănarea sa, prin exerciţiul voinţei libere. În acest context, artistul nu poate fi făcut vinovat că surprinde mentalitatea semenilor săi. În Evul Mediu, prototipul mental al frumuseţii carnale (femei plinuţe, chiar grase, prunci rotofei) s-a transferat în creaţia artistică. Artiştii nu s-au sfiit să reprezinte sfinte femei îmbrăcate cu haine puţine şi purtate neglijent pentru a le evidenţia rotunjimea formelor, iar pe îngeraşi, ca pe nişte prunci rozalii, goi-puşcă şi plesnind de sănătate. Vina nu le aparţine lor, ci duhului vremii aceleia.
Astăzi omul contemporan a trecut cu totul din duh în trup. Lumea a rămas săracă şi urâtă. Cei ce-şi zic „creştini“ au redus credinţa lor la schiţarea pe trup a unor cruci repezite şi strâmbe şi la aprinderea ocazională a unui pumn de lumânări. Crucea strâmbă a devenit, aşadar, o componentă obişnuită a vieţii curente, ceva inseparabil de om. Ea poartă însă cu sine şi o conotaţie simbolică: crucea este vie; ea simte suferinţa actuală a lui Hristos pentru păcatele omului şi se încovoaie de durere. Totodată, ea este părăsită; omul s-a desprins de ea, nevoind să se mai lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-I urmeze lui Hristos. Şi când Marian Zidaru reproduce cu curaj şi perseverenţă această tristă stare de fapt, vizibilă la orice pas, cei vizaţi indirect se aprind de spiritul inchiziţional şi se lansează în invective care ţintesc în a-l desfiinţa pe artist, redobândindu-şi ei astfel dulcea linişte a automulţumirii dogmatice: «„Arta ierusalemiţilor“ este plină de simboluri care au prea puţin sau chiar nimic în comun cu arta creştină autentică... publicul nu ştie nimic despre reprezentarea autentică şi nu judecă decât după criteriile unei estetici deformate de minciună; lucrările lor reuşesc să se impună prin bizar, şi nu prin mesajul comunicat» (citat din revista „Catacombele Ortodoxiei“, iulie 1999, pagina 23).
În realitate, aceşti zişi „ierusalemiţi“ sunt creştini ortodocşi autentici, care respectă canoanele ortodoxiei strămoşeşti şi sunt organizaţi în comunitatea Bisericii Noul Ierusalim din Pucioasa, noul Betleem, unde s-a născut şi se naşte Cuvântul lui Dumnezeu.
După cum am spus deja, mesajul artei lui Marian Zidaru se descifrează cu uşurinţă acolo unde se renunţă la preconcepţii şi dogmatism. Din păcate, orbirea celor mulţi este fără leac, pentru că porneşte din inimă. Pentru ei, Marian Zidaru inventează licenţe artistice, traducând în limbaj scris ceea ce ei, analfabeţi artistic, nu pot înţelege: cuvânt, orizont, apă, cer, foc, pământ. Dar, cum era de aşteptat, mesajele au fost receptate pe dos, nu ca o impotenţă a privitorului, ci a artistului. La pictorul Sorin Dumitrescu, spre exemplu, invidia de breaslă eclozează impudic şi apoi irumpe în articolaşe de subsol, marcate cu accente grosiere, carnale, care-i demască neputinţele exoftalmice de a privi obiectele în sine şi a distinge diafanul informal care se ascunde în arta lui Marian Zidaru: «Acadelele plastice confecţionate din materiale prolixe... obiectele lui Zidaru nu pot fi privite în sine, adorate unilateral, estetic... desene „mişto“... Obiectele şi textele lui Zidaru sunt una, iar fiecare luate în parte sunt incongruente... eu le-am numit sectante... descrie un fel de Marian Zidaru hipoacuzic şi incapabil să articuleze nici măcar o vorbuliţă, dar în care charisma stă să plesnească» (Sorin Dumitrescu, ziarul „România liberă“, 1995).
În mod firesc, criticii oneşti nu s-au sfiit însă să opereze în eseurile lor cu superlative: «...la ora actuală, Marian Zidaru este singurul artist complet pe care îl posedă cultura română... El re-investeşte simbolic creştinismul cel mai autentic, în varianta sa ortodoxă... Marian Zidaru înfăţişează nu numai o artă care tinde spre perfecţiune, ci şi pe el însuşi ca un model uman care, fără a fi ascetic, tinde către perfecţiune» (Erwin Kessler, revista „22“, 1995).
Dar cea mai gravă confuzie, o confuzie voită de data aceasta, este între artistul Marian Zidaru şi „persoana harismatică“ Marian Zidaru, aşa cum şi-au conceput-o mental denigratorii lui. Neputându-l înţelege ca artist, l-au atacat ca om. Sinceritatea de copil şi bucuria propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu, atât cu sculele artistului cât şi prin viu grai în diverse împrejurări ocazionale, i-au fost speculate, atribuindu-i-se veleităţi pe care nu le-a avut niciodată, pentru ca apoi să poată să i le conteste ca necanonice. Astfel, Marian Zidaru a fost „uns“ peste noapte de ponegritorii săi drept „întemeietor“, „organizator“, „călăuză“ sau „guru“ pentru puţinii creştini rămaşi autentici în trăirea ortodoxă strămoşească. Dimpotrivă, tocmai aceştia au fost cei care l-au înţeles aşa cum era el şi l-au primit între ei şi l-au ocrotit şi l-au iubit ca pe un frate mai mic. Demersul lor acesta, de toleranţă şi chiar de ocrotire a artei moderne, a fost răstălmăcit şi înţeles pe dos de către defăimătorii lui Marian Zidaru, care s-au încăpăţânat să-l promoveze în viziunea lor ca pe un „înnoitor“ şi „creator al unei secte noi“, de fapt secta Nazarineanului Care S-a propovăduit pe Sine Cuvânt al lui Dumnezeu, şi Care a aşezat pe pământul român Noul Ierusalim cel proorocit prin Scripturi.
Tot ceea ce a creat Marian Zidaru a fost folosit de acum nu numai împotriva lui, ci şi împotriva creştinilor care l-au adoptat ca pe un frate. Invidia diavolului s-a prăvălit peste Biserică, aducând întunecare şi ură, foame de Moloh care-şi devorează fiii. Instituţia Bisericii, în loc să îmbrăţişeze cea mai mare minune a tuturor timpurilor, Cuvântul lui Dumnezeu, care curge ca un râu nesecat ziua şi noaptea, l-au atribuit cu o seninătate inpardonabilă lui... Marian Zidaru, acuzându-l totodată de mistificare. Ea s-a încrâncenat apoi într-o împotrivire fără precedent, lepădându-se pe sine din braţele lui Dumnezeu şi preferând singurătatea în pustie, o nouă captivitate babilonică, pe care evreii o gustă şi ei de două mii de ani, tot aşteptându-L pe Mesia.
De aceea, pentru cei ce încă n-au înţeles nimic din ce s-a întâmplat şi se întâmplă în jurul acestei personalităţi artistice, se impune o precizare detaliată, fermă şi definitivă.
1. Marian Zidaru a fost, este, şi probabil va rămâne un mare artist, pentru care arta plastică este o manifestare existenţială intimă, şlefuită în mulţi ani de instruire, contemplare şi muncă, de care nu poate, nu vrea şi nici nu este nevoie să se despartă. În această calitate el se exprimă liber, angajând în nume personal creaţia sa ca traducător al propriilor sale trăiri şi viziuni, dar şi ale semenilor săi din lumea văzută despre lumea cea nevăzută. Nimeni nu are dreptul (deşi unii au făcut-o în mod abuziv) să-i ia interpretările sale artistice şi să i le transfere asupra întregii comunităţi de creştini căreia îi aparţine Marian Zidaru. Nimeni nu are dreptul să interpreteze tendenţios arta lui Marian Zidaru, conferindu-i o altă nuanţă simbolică decât cea strict personală, apoi acuzându-l că ar propune un nou stil religios şi o nouă mentalitate de viaţă creştină. Ortodoxia nu se legitimează prin creaţia singulară a unui artist plastic, ci prin viaţa comunitară în biserică, conformă cu Duhul Sfintei Scripturi. De aceea toate speculaţiile anterioare care încearcă să anatemizeze (folosindu-se de sintagma inventată: „secta lui Marian Zidaru“) deschiderea irenică adoptată de creştinii ortodocşi ai Bisericii Noul Ierusalim faţă de arta acestuia, sunt lovite de nulitatea pe care o conferă obtuzitatea şi reaua intenţie a denigratorilor lui. Dacă ar fi nevoie -dar nu este!-, creştinii Bisericii Noul Ierusalim ar putea renunţa oricând la toată creaţia artistică a lui Marian Zidaru (mai puţin la Sfintele Cruci şi la Sfintele Icoane), dar la Cuvântul lui Dumnezeu venit din cer nu vor renunţa în veac.
2. Marian Zidaru nu este nici întemeietor, nici mentor al vreunei secte creştine. El este un creştin ortodox obişnuit, asimilat uneia dintre comunităţile de creştini ortodocşi care trăiesc autentic ortodoxia în duh de biserică: Biserica Noul Ierusalim. Aici el nu are nici o funcţie, nici un rang, nu poate fi numit nici măcar „primul între egali“.
3. Marian Zidaru nu este autor sau coautor pentru „Cuvântul lui Dumnezeu“, nu este nici măcar un teoretician dogmatic, căci comunicările sale pe teme artistic-religioase sunt puţine şi ocazionale. Cuvântul lui Dumnezeu, acest „fluviu“ care inundă pământul şi cerul, udându-le pentru ca sufletele uscate de dragostea pentru Dumnezeu să poată odrăsli, nu aparţine lui Marian Zidaru şi nici măcar vreunui alt om. El vine din cer şi este ceea ce este şi se numeşte pe sine: Cuvântul lui Dumnezeu. Cei care însă au asociat pripit această lucrare mai presus de fire, cu râvna, elocvenţa şi posibilităţile formativ-educative ale lui Marian Zidaru, s-au înşelat.
Oare, să nu fi remarcat, spre exemplu, preotul Ioan Buga că propriile speculaţii răutăcioase la adresa persoanei lui Marian Zidaru tind involuntar spre superlativul absolut, care aparţine numai lui Dumnezeu? În viziunea lui Ioan Buga, şi anume în partea sa pozitivă, «...Geneza fenomenului de la Pucioasa... se intuieşte a fi fost extrem de ortodoxă şi de profundă... Marian Zidaru... rămâne un teolog aproape fără egal, în toată ortodoxia actuală. Se mişcă în Scriptură în ambele ei laturi, cu o lejeritate şi cu o familiaritate de doctissimus angelicus... s-a ascuns definitiv în Scriptură şi tot ce face sau vorbeşte poartă amprenta inconfundabilă a duhului biblic... El poate oricând să-l continuie pe un Isaia, pe un Ieremia mai ales, pe un Pavel şi chiar pe Hristos, în ceea ce priveşte modul de exprimare profetic-eshatologist... El visează la o lume a iubirii pure, fără de păcat...». Abia despre arta lui Marian Zidaru, preotul Ioan Buga are o viziune onestă: «...-vezi pictura lui- cea mai subţire linie bizantină cu putinţă...» (citate din cartea „Golgotă şi Parusie“ de preotul Ioan Buga, paginile 27-28). Ciudată miopie la acest preot, de altfel deosebit de doct, să-i atribuie lui Marian Zidaru calităţi aproape divine, incompatibile cu realitatea de fapt. Să nu fi ştiut el că pe plan teologic Marian Zidaru este autodidact, el neprimind de la şcolile vremii lui nici măcar pregătire teologică elementară, darămite universitară? Şi, atunci, nu este evident, oare, că sublimul intrinsec Cuvântului lui Dumnezeu depăşeşte în persuasiune toate creaţiile filosofice existente în prezent, elaborate chinuit de minţi luminate, de personalităţi cunoscute în viaţă, care ar putea, la o adică (dar cu ce scop??) să însăileze cuvinte frumoase în mesaje zise „cereşti“? Cine ar putea s-o facă, neobosit, de aproape cincizeci de ani încoace? În nici un caz Marian Zidaru, în vârstă, acum, de patruzeci şi şapte de ani.
Cuvântul lui Dumnezeu nu este, aşadar, conceput şi răspândit de Marian Zidaru.
Cuvântul lui Dumnezeu a fost, este şi va fi Cel ce cu dreptate poate spune despre Sine: Eu sunt Cel ce sunt.
Părintele Nicodim
2 august 2003
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu